Enjoy and Shine

Am deschis într-o zi, din pură curiozitate, ușa sufletului meu. Am apăsat ușor pe clanță, am aruncat o privire fugitivă și am închis repede. Mi-am dat seama că îmi este teamă, teamă   de ce am să descopăr. Căutam perfecțiunea, îmi doream să văd că, dincolo de toate aparențele, sunt totuși o ființă perfectă în adâncul meu. Și îmi era teamă că nu voi găsi asta... o teamă ce m-a oprit și m-a frânat mult timp. Preferam să nu știu, să închid ochii, decât să descopăr că nu sunt decât o pietricică oarecare, în timp ce eu vroiam să fiu diamant. Și am trăit ani după ani ca o pietricică oarecare, sperând că poate totuși, în ignoranța mea, sunt un diamant. Dar într-o zi mi-am luat inima în dinți și am deschis larg ușa. Am pășit cu teamă și am început să mă uit în jur. Nu am văzut nimic la început sau nu știam ce să caut, pe cine să caut. Simțeam că sunt aproape, dar eram blocată de temerile mele. Am realizat că pot să fac asta doar dacă las în urmă toate atașamentele, toate dor...

Plouă a septembrie. Cu picături mici și reci ce ți se lipesc de față și îți fac pielea să se cutremure pentru o secundă. Deja îmi este dor de vara care a trecut mult prea repede, lăsându-ne zgribuliți într-o toamnă noroasă. Îmi este dor de atingerea firelor de iarbă pe tălpi, dor de norii albi și pufoși de pe cerul de un albastru perfect, dor de mirosul de pădure și zgomotul ciripitului de păsări. Stau la birou, cu muzica lui Barry White umplând încăperea mică și încerc să găsesc motive pentru care să-mi placă toamna. E greu la început, sunt o iubitoare de soare și lumină, trăiesc încă în lumina caldă a verii și mă înconjor cu amintirea razelor de soare. Încet-încet însă mă desprind și ideile încep să-și facă timid loc pe hârtie. Îmi place energia toamnei, când parcă ne trezim, ne întindem brațele după vacanțele leneșe și ne aruncăm în apa rece și revigorantă a proiectelor pe care le începem sau pe care le-am întrerupt. Îmi place mozaicul de culori calde în care încep...

Pe o stradă apropiată de zona în care locuiesc, am remarcat de câteva ori, ieșind alene pe poartă cu o țigară slim între degete, o tânără... Sunt convinsă că știți tipologia: înaltă și subțire, îmbrăcată cu fustă foarte scurtă sau pantaloni indecent de tăiați, aranjată și machiată, ce lasă un nor de parfum în urmă. Genul acela ambalaj frumos, care nu ascunde nimic... O “ piți” drăguță după care întorci capul indiferent dacă ești bărbat sau femeie (din motive diferite, bine-nțeles). Doar că azi am văzut-o dintr-o perspectivă diferită. Una ce mi-a dat o lecție pe care credeam că o învățasem deja: să nu judeci.   Imaginați-vă urmatoarea scenă: o după-amiază caniculară pe aceeași stradă prăfuită. În fața unei porți erau adunați câțiva bărbați lângă o mașină. Când am ajuns mai aproape și am văzut ce se întâmplă, mi s-a făcut frig instantaneu la 36 grade Celsius. Pe un covor albastru de cauciuc zăcea un câine. Probabil a fost lovit de o mașină deoarece era plin de sânge și resp...

Am început să pășesc pe drumul meu. E ca și cum aș învăța să merg din nou. Fac pași stângaci, un picior în fața celuilalt; mă împiedic, mă dezechilibrez, cad și mă ridic. O iau de la capăt. Și nu merg spre ceva. Mă bucur pur și simplu de un nou început... de o nouă învățare. Sunt ca un copil care învață să meargă nu pentru a ajunge undeva, ci pentru că poate să descopere astfel atât de multe lucruri noi! Căderile sunt dureroase... și plâng uneori, nu pentru că am căzut, ci pentru că nu-mi iese așa cum aș fi vrut. Dar încet-încet lucrurile se așează. Totul devine mai ușor și, aproape insesizabil, încep să merg din nou. Pașii devin mai repezi, alerg și simt vântul atingându-mi fața și oprindu-se o clipă prin părul meu. Știu că totul este în regulă! Am învățat din nou să merg! Și probabil voi învăța din nou și din nou. Fiecare parte din drum cere un alt fel de mers. Și pașii mei vor fi din ce în ce mai siguri; calc apăsat și hotărât pe drumul ce mi l-am creat. Nu e pres...

  Probabil pentru mulți titlul de mai sus pare un paradox: ce are de-a face vulnerabilitatea cu puterea?! Și asta pentru că de cele mai multe ori cineva puternic pentru noi este cineva care stă ferm pe picioarele sale, neclintit, cu capul ridicat și înfruntă cu îndârjire toate greutățile ce i se ivesc în față sau cu care îl încearcă viața. Nu încape vulnerabilitatea în această imagine! Dar ce e vulnerabilitatea, de fapt? Pentru mine, a fi vulnerabil este cel mai mare act de curaj. Dacă a fi puternic, conform descrierii de mai sus, e afișarea unei imagini, a unei măști în spatele căreia ascundem toate defectele noastre, toate slăbiciunile și zonele unde nu ne simțim siguri pe noi, vulnerabilitatea e opusul. A fi vulnerabil, văzut într-o lumină pozitivă, e tocmai recunoașterea și acceptarea acestor defecte și slăbiciuni. A fi vulnerabil însă nu înseamnă în nici un caz a fi slab. Ai nevoie de foarte mult curaj să recunoști și să accepți că ai defecte și că e în regul...

M-am trezit amorţită… dintr-un somn semiconştient care aluneca între vis şi realitate, fără a putea face diferenţa între ele. O senzaţie de apăsare pe piept era cea care m-a făcut să mă trezesc. M-am ridicat în capul oaselor. O ameţeală cumplită a făcut ca totul în jurul meu să se învârtă. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi menţin echilibrul şi am făcut câţiva paşi. Primul… al doilea… al treilea… M-am trezit complet. Din nou o noapte de insomnie. După ce ochii mi s-au obişnuit cu lumina puternică a cifrelor de pe ceasul electronic, am putut deduce: era ora 5:23. Adormisem după ora 1:30, iar acum ochii îmi erau împăienjăniţi şi parcă mă înţepau mii de fire de nisip. De ce mi se întâmplă asta? Nu am nici un motiv să nu pot dormi, nu sunt stresată şi nu am proiecte importante în derulare care să-mi aducă toate temerile din subconştient la suprafaţă. Şi totuşi… e a doua săptămână în care nu mai pot dormi. Mă aşez pe canapeaua din living, fără să aprind lumina. Gândurile mi ...

Îmi amintesc cu mare plăcere anumite momente ale copilăriei mele. Un asemenea moment este savurarea unei ciocolate. Nu aveam ciocolată tot timpul, deoarece nu se găsea și foarte rar primeam câte o ciocolată de calitate. Dar în acele momente nu mai exista nimic în afară de plăcerea de a o savura, bucată cu bucată. Imaginile îmi sunt foarte vii în minte: îmi luam cu mine o carte și mă întindeam pe burtă pe canapea. Foșnetul staniolului întins pe tableta de ciocolată îmi deschidea deja apetitul; îmi plăceau luciul și zumzetul staniolului care ascundea acea comoară. O rupeam cu grijă, pentru a dezvălui prima bucățică de o culoare caldă, cu alune întregi care din loc în loc rupeau întinderea fină a ciocolatei. Încercam să mușc cantitatea optimă pentru a putea simți cât mai bine și a savura cât mai mult deliciul. Și începeam să mestec încet, să învârt cu limba bucățelele ce se topeau și îmi inundau papilele gustative; auzeam în urechi sunetul cu care dinții mei spărgeau și mărunțeau alune...