Enjoy and Shine

Îmi amintesc cu mare plăcere anumite momente ale copilăriei mele. Un asemenea moment este savurarea unei ciocolate. Nu aveam ciocolată tot timpul, deoarece nu se găsea și foarte rar primeam câte o ciocolată de calitate. Dar în acele momente nu mai exista nimic în afară de plăcerea de a o savura, bucată cu bucată. Imaginile îmi sunt foarte vii în minte: îmi luam cu mine o carte și mă întindeam pe burtă pe canapea. Foșnetul staniolului întins pe tableta de ciocolată îmi deschidea deja apetitul; îmi plăceau luciul și zumzetul staniolului care ascundea acea comoară. O rupeam cu grijă, pentru a dezvălui prima bucățică de o culoare caldă, cu alune întregi care din loc în loc rupeau întinderea fină a ciocolatei. Încercam să mușc cantitatea optimă pentru a putea simți cât mai bine și a savura cât mai mult deliciul. Și începeam să mestec încet, să învârt cu limba bucățelele ce se topeau și îmi inundau papilele gustative; auzeam în urechi sunetul cu care dinții mei spărgeau și mărunțeau alune...

Bine, bine, dar ce înseamnă asta? - vă veți întreba probabil. Și cum ai ajuns să fii life coach? Hmmmmm...... ( J ), iată povestea mea: A fost odată ca niciodată... pe vremea când lucram într-o multinațională… Aveam performanță în ceea ce făceam, urmăream obiectivele, obțineam rezultate și munceam cât era ziua de lungă. Zi după zi, an după an. Salariul creștea, la fel și responsabilitățile. Iar băiețelul meu se înălța, fără ca eu să pot spune că am fost acolo când a crescut. Și așa trecură șapte ani. Într-o dimineață, când alergam din nou spre o altă zi plină de muncă, obosită și nedormită din cauza grijilor de la serviciu pe care le purtam cu mine tot timpul, o întrebare mi s-a cuibărit în minte: “Așa vrei să arate viața ta?” A fost ca un duș rece, ca și cum un fascicul de lumină ar fi străbătut norii negri de deasupra capului meu, perforând cu o rază pătrunzătoare adevărul dureros. Adevărul era că începusem să pierd o parte din mine, începusem să devin...

Într-una din zilele trecute am depășit una din cele mai mari temeri pe care le am : aceea de a mă expune în fața unui public de observatori care trebuie sa dea feedback asupra modului în care m-am descurcat. Nu contează neapărat despre ce este vorba, nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre cum te simți în momentul în care te depășești pe tine : este al naibii de bine! Și vroiam sa împărtășesc cu voi acest sentiment, acest moment în care am învins propriile temeri, proprii demoni care îmi spuneau că nu sunt   în stare. Am avut emoții încă din momentul în care am realizat că va trebui să fac asta; în momentul în care m-am oferit voluntar, au început să îmi tremure mâinile, mi s-a strâns stomacul și o transpirație rece mi-a apărut pe vârful degetelor, lasând urme pe birou. Și totul a durat până am început. Mi-am propus dinainte să nu mă concentrez asupra mea și a fricii mele, ci asupra procesului ; nu a mai contat cum mă simt eu, ci doar acțiunea pe care o fac și imp...

A început să ningă! Bradul e împodobit, iar mirosul de brad amestecat cu levănțică învăluie ușor casa. E dimineața devreme și   încă e liniștea de dinaintea ultimelor pregătiri pentru Crăciun și a agitației nerăbdătoare a fiului meu. Crăciunul e sărbătoarea noastră preferată, a fiului meu pentru cadourile pe care le primește, iar pentru noi, părinții lui, bucuria și strălucirea din ochii lui sunt cadoul cel mai de preț. Crăciunul e magic! Iar pe mine mă doare din nou capul. E devreme, ora 6 dimineața și eu nu pot să mai dorm nu din cauza agitației, ci din cauza durerii de cap. Și dacă aș scrie o scrisoare la Moș Crăciun, primul lucru pe care l-aș cere e sănătate, pentru   a mă putea bucura de toate crăciunurile împreună cu cei dragi. Sună deja perimat să ceri sănătate, dar îți dai seama cât de importantă e doar când nu o mai ai. Pe urmă, i-aș scrie cît de importantă e pentru mine familia și câte bucurii îmi aduc în fiecare zi. Și pentru aceste bucurii a...

O scurtă întâmplare ce mi-a demostrat cât de mult sunt orientată pe “a face” şi “a rezolva” cât mai repede situaţia, în defavoarea găsirii celei mai bune sau simple soluţii. Veneam de la sală, seara după ora 9, obosită dar energizată dupa o zi de lucru plus o oră de spinning. Ajung cu maşina în faţa porţii şi îmi dau seama că nu am telecomanda de la poartă la mine, deci nu pot intra. Poarta închisă, însă soţul şi copilul sunt în casă, deci… nici o problemă! Îmi iau telefonul şi încep să sun; nici un răspuns. Mai sun odată… iarăşi nimic. Încep să mă agit, dar încă nimic periculos; totuşi sunt acasă, trebuie să mă audă. Ies din maşină şi încep să arunc cu pietricele în uşă. Nimic… Strig pe rând numele soţului şi a copilului. Toţi câinii de pe stradă încep să latre, însă cei din casă nu mă aud.   Deoarece mă enervez din ce în ce mai mult pe situaţie şi neputinţa mă scoate din sărite, încep să inspectez gardul să văd pe unde pot sări cel mai uşor. Deşi e un gard destul de îna...

Nu am mai scris nimic de ceva vreme... deși am încercat! Să mă așez și să încep să scriu. Dar nu, după primele cuvinte așezate pe pagina albă, mi-am dat seama că nu iese nimic, că tot ce scriu mi se pare sec și fără conținut. Și am început să mă gândesc de ce. De ce am reușit până acum să scriu fără nici o problemă și dintr-o dată nu mai pot, nu mai am chef și nu-mi iese. Analizând blocajul meu de peste o luna in scris, am și găsit câteva motive (că doar e mai ușor să găsești motivele decăt să deblochezi un proces): 1.        E vară... și, deși am fost în concediu, mai vreau. Mai vreau să simt acea libertate de a nu face nimic și de a face tot ce vreau. Lipsa restricțiilor curente și în general a oricărui „trebuie”, în favoarea a „vreau să”. Ok, dar e week-end; iar week-end   = „miniconcediu” 2.        Nu am timp. Bine, asta e o prostie, deoarece pot să-mi fac timp dacă vreau, dacă am pentru ce; dar da...

“ Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea şi să le tot dea lămuriri” (Antoine de Saint-Exupery) Stăteam pe un scaun în bucătărie și mă jucam un joc idiot pe telefon. Un joc din acela numai bun pentru un “ brainwash” după o săptămână nebună la serviciu, cu o delegatie de 3 zile în altă țară și alte două zile de stat până noaptea la 12 la serviciu. Era sambăta seara și jocul pe telefon era singurul lucru de care mai eram în stare, după o zi în care durerea de cap nu a cedat datorită oboselii acumulate și a stresului ultimelor zile. Copilul, aproape adormit, stătea pe canapea în fața televizorului, când soțul meu i-a spus că e timpul să meargă la culcare. Cu ochii aproape închiși, el a îngânat “ O astept pe mami...” A fost ca un cuțit care mi-a străpuns inima (chiar dacă sună destul de melodramatic, senzația a fost una autentică). Deși eram acasă, el mă aștepta, așa cum m-a așteptat în fiecare seară din ultima săptămână. Nici dacă îmi că...