Enjoy and Shine

Vreau să te invit pe planeta mea. Da, ai auzit bine, am o planetă. O planetă doar pentru mine, pe care am creat-o așa cum îmi place mie. Și nu, nu am luat-o razna și nici nu sunt drogată. Chiar zâmbesc, gândindu-mă la fețele pe care tocmai le faci citind asta. Deci... ai două variante în acest moment: 1.        Te oprești acum din citit, gândindu-te că sunt doar o altă nebună care ar trebui legată și izolată de societatea normală și sănătoasă. sau: 2.        Citești mai departe, mânat poate de curiozitate, poate de o dorință ascunsă de a găsi ceva frumos, poate din dorința de afla ceva nou. Mai ești? Ok. Și acum, indiferent de motivul pentru care mai citești, te invit să vezi planeta mea. Te rog doar un singur lucru, înainte de a urca în rachetă cu mine. Te rog să nu judeci, să nu mă judeci. Nu pentru că m-ar putea deranja pe mine. Sincer, nu mă prea interesează dacă și cum sunt judecată. Dar aerul pe planeta...

M-am trezit devreme, ca de obicei, iar după rutina obișnuită a dimineții, am mers la birou și am deschis laptop-ul. Privirea însă mi-a fost imediat furată de priveliștea răsăritului leneș de noiembrie, cu umbre alungite desenate pe coama dealului. Prin urmare mă hotătăsc brusc: îmi iau aparatul foto și ies la o plimbare. Am ales un traseu ușurel, aproape de casă, dar cu toate astea parcă azi mă mișc mai greoi decât altă dată. Motivele sunt ușor de găsit: mă doare capul, soarele puternic îmi săgetează ochii direct din față, mâinile îmi sunt înghețate pe aparatul foto și e un noroi alunecos care mă face să pășesc atentă la posibilele gropi gata să mă-nghită până la genunchi. Dar în dârzenia (a se citi încăpățânarea) mea, îmi continui drumul. Deodată aud un lătrat puternic în depărtare. Nu îmi e frică de câini, dar de data asta, când mi-am ridicat ochii spre deal, oarecum sângele din mine a înghețat. Trei dulăi imenși alergau spre mine cutremurând pământul și lătrând cu glas răg...

Când ai spus ultima oară „Mulțumesc”? Da... probabil că ai făcut-o recent, când ai primit restul la magazin, sau când cineva ți-a urat o zi bună, sau când ai strănutat și ți s-a urat noroc. Eu mulțumesc destul de frecvent, deoarece e un cuvânt ce îmi face plăcere să-l rostesc. Dar oare îl folosesc din toată inima sau e doar un automatism învățat din copilărie?    Pornind de la această întrebare mi-a venit ideea unui experiment pe care îl voi face în următoarele 7 zile. Iar dacă ți se pare interesantă, te invit să-l faci și tu și să împărtășești experiența ta. Experimentul e foarte simplu și constă “doar” în a spune Mulțumesc. Dar nu oricum, ci rostindu-l în mod conștient și cu intenție. În această săptămână mă voi concentra pe a simți acel mulțumesc, dincolo de a o spune doar;   pe a zâmbi și a privi în ochi persoana căreia îi mulțumesc. Și nu mă refer aici la a mulțumi pentru lucruri importante pe care le primești, ci tocmai la acele momente neînsemnate, au...