luni, 16 decembrie 2013

Lasă-mă să gândesc în locul meu!


M-am aricit! Adică îmi ridic țepii și devin irascibilă la toate îndemnurile, propagandele și lozincile circulate în preajma Crăciunului pentru protejarea brazilor.

Dar sa începem cu începutul... Crăciunul e sărbătoarea mea preferată. Îmi place agitația de dinainte de a ne liniști, îmi plac luminițele colorate ce străbat cenușiul zilelor prea scurte, ador nerăbdarea copiilor și dorința lor de scrie cele mai frumoase scrisori Moșului, îmi place iarna care parcă se încălzește din dorința noastră de a fi mai buni. Și cel mai mult îmi place atmosfera feerică din casă, cu toate lucrurile la locul lor (ceea ce nu se întâmplă în restul timpului J), cu lumânări discrete ascunse pe polițe și parfumul bradului amestecat cu mirosul de portocale. Da! Îmi place bradul NATURAL și nu pot să-mi imaginez Crăciunul cu un brad din plastic în casă.

 Și acum... valul de nemulțumiri, huliri și proteste din partea ecologiștilor, a iubitorilor de natură, a celor care trebuie neapărat să fie de partea cuiva și împotriva altcuiva. Nu mă înțelegeți greșit: și eu sunt o iubitoare de natură și vreau să o protejez, să o păstrez curată și autentică. Însă au început să mă deranjeze cei care luptă și încearcă să-și impună punctul de vedere cu orice preț. Adică spun NU tăierii brazilor. Și spun NU doar pentru că e la modă să susții o cauză și să fii împotriva a ceva, fără să mai filtrezi prin proprii neuroni informația ce vine din jur.

Mi-ar plăcea însă să fiu lăsată să gândesc pentru mine. Astfel, eu susțin comercializarea brazilor naturali. Și vă spun și motivul meu: brazii pe îi găsim în comerț provin din pepiniere de brazi plantați special pentru Crăciun. Nu se taie masiv pădurile pentru ca eu sau tu să avem brad natural în casă. Deci, prefer să susțin și să încurajez plantarea de brazi, în detrimentul producerii lor din plastic în fabrici care consumă energie și poluează mediul.  

Și în loc de final, o întrebare: care e varianta mai nocivă pentru natură - o pepinieră de brazi ce se plantează și replantează pentru tăiere sau o fabrică de mase plastice care produce brazi?

Spune NU implantării de idei nefiltrate! Şi lasă-mă să gândesc în locul meu.

Enjoy and Shine!

 

 

 

duminică, 10 noiembrie 2013

Universul meu într-o planetă


Vreau să te invit pe planeta mea. Da, ai auzit bine, am o planetă. O planetă doar pentru mine, pe care am creat-o așa cum îmi place mie. Și nu, nu am luat-o razna și nici nu sunt drogată. Chiar zâmbesc, gândindu-mă la fețele pe care tocmai le faci citind asta.

Deci... ai două variante în acest moment:
1.       Te oprești acum din citit, gândindu-te că sunt doar o altă nebună care ar trebui legată și izolată de societatea normală și sănătoasă.
sau:

2.       Citești mai departe, mânat poate de curiozitate, poate de o dorință ascunsă de a găsi ceva frumos, poate din dorința de afla ceva nou.
Mai ești? Ok. Și acum, indiferent de motivul pentru care mai citești, te invit să vezi planeta mea. Te rog doar un singur lucru, înainte de a urca în rachetă cu mine. Te rog să nu judeci, să nu mă judeci. Nu pentru că m-ar putea deranja pe mine. Sincer, nu mă prea interesează dacă și cum sunt judecată. Dar aerul pe planeta mea e foarte pur și singurii care o pot aprecia sunt cei care vin cu mintea deschisă și ochii larg deschiși de curiozitate.

Gata? Am plecat! Planeta mea e foarte aproape, de fapt pot ajunge acolo oricând doresc. E aproape de planeta Micului Prinț. Chiar suntem prieteni vechi; el m-a învățat un principiu de viață important pentru mine, și anume că ochii sunt orbi, cu inima trebuie să cauți”. E principiul călăuzitor al planetei mele.
Nu e o planetă mare sau mică, de fapt nici nu contează mărimea, atâta timp cât pentru mine e perfectă. Pe planeta mea nu există trebuie; există doar vreau. Și am un curcubeu al sentimentelor care e atât de frumos și inimaginabil de complex. Curcubeul sentimentelor se naște din lacrimă. Da, nu pot să-l văd decât dacă plâng. Dar cine n-ar plânge să vadă reflexia luminii spartă în mii de stări, una mai colorată decât cealaltă?!

Aerul pe care îl respir acolo e un amalgam de bucurie și liniște. E o formulă specială pe care am creat-o cu multă dragoste. Apele care curg sunt făcute din puritate și joacă – se aud râsete de copii, dacă stai să asculți. Iar copacii au rădăcinile înfipte-n pământ și crengile alungite spre cer, a libertate ancorată în căldură. Totul e atât de real, luminos și frumos acolo! Stau și privesc cerul, admir soarele, luna și stelele. Norii îmi plac cel mai mult. Niciodată nu e aceeași priveliște pe cer. În fiecare secundă e o altă imagine, în fiecare zi lumina arată diferit. Nu te poți plictisi.
Data viitoare când merg pe planeta mea, îți voi aduce fotografii, să vezi și tu.

Dar ai și tu planeta ta! Știi, nu? Doar că mulți uită să-și viziteze planetele și asta mă-ntristează. Când văd câte-o planetă gri, plutind în derivă, știu că e o planetă de care cineva a uitat. Și îmi pare rău să văd că cineva a ales să uite. Să uite că există frumos, să nege bucuria și să se-ncăpățâneze să trăiască pe o planetă care nu e a sa. Știu, nu e cazul tău, spuneam doar. De fapt, de asta tot fotografiez planeta mea: în speranța că le voi aduce aminte tuturor de planetele lor, de frumusețe, lumină, viață. Știai, nu? Hai, caută repede. E aproape. Planeta fiecăruia e în interior. A mea e chiar aici, lângă inimă.
 
Enjoy and Shine!

vineri, 8 noiembrie 2013

Dintr-o altă perspectivă


M-am trezit devreme, ca de obicei, iar după rutina obișnuită a dimineții, am mers la birou și am deschis laptop-ul. Privirea însă mi-a fost imediat furată de priveliștea răsăritului leneș de noiembrie, cu umbre alungite desenate pe coama dealului. Prin urmare mă hotătăsc brusc: îmi iau aparatul foto și ies la o plimbare. Am ales un traseu ușurel, aproape de casă, dar cu toate astea parcă azi mă mișc mai greoi decât altă dată. Motivele sunt ușor de găsit: mă doare capul, soarele puternic îmi săgetează ochii direct din față, mâinile îmi sunt înghețate pe aparatul foto și e un noroi alunecos care mă face să pășesc atentă la posibilele gropi gata să mă-nghită până la genunchi. Dar în dârzenia (a se citi încăpățânarea) mea, îmi continui drumul.

Deodată aud un lătrat puternic în depărtare. Nu îmi e frică de câini, dar de data asta, când mi-am ridicat ochii spre deal, oarecum sângele din mine a înghețat. Trei dulăi imenși alergau spre mine cutremurând pământul și lătrând cu glas răgușit ce l-am simțit în piept. Stăpâna a doi dintre ei, cel de-al treilea fiind câinele ciobanului din depărtare, striga oarecum isterică după ei. Nici vorbă să o asculte... Am evaluat situația în câteva fracțiuni de secundă: fiecare câine e de talie mai mare decât mine, deci nu am nici o șansă dacă mă atacă. Să alerg? Hahaha... cu bocancii îngreunați de noroi, pe un deal unde nu era nimic ce să mă ajute sau să mă ascundă, mi se părea o scenă imposibilă. Deci, singura variantă era să mă opresc și să îi aștept.

Mă pregăteam să îi înfrunt. Nu simțeam teamă paralizantă, ci doar o ușoară anxietate dată de faptul că nu știam ce urmează să se întâmple odată ce ajung la mine. M-am înfoiat să par mai voinică (deși statura nu mă ajută în acest sens) și cu mâna întinsă spre ei am strigat „Stai!”. Nu cunosc psihologia canină, nu știu să le interpretez limbajul corporal, dar cert este că s-au oprit. La câțiva centimetri de mine ce-i drept, înconjurându-mă și lătrând în continuare, dar nu au sărit pe mine. Atunci a fost momentul în care am simțit că am reușit să-i domin. Am respirat adânc și am întins mâna oarecum împăciuitor. Le simțeam respirația puternică pe piele și nu aveam nici o confirmare că am scăpat, dar atunci au început să dea din coadă. Vroiau să se joace cu mine. Huh... bine-bine, dar mă puteau sfâșia și din pură joacă. Așa că am dat să plec mai departe. Dar de fiecare dată când întorceam spatele, câinii începeau să latre din nou. Am pornit deci cu spatele, păstrând contactul vizual cu ei. Între timp, stăpâna a ajuns mai aproape de grupul nostru fericit și a reușit într-un final să îndepărteze câinii de lângă mine.

Am scăpat cu bine... Însă de ce vă împărtășesc povestea asta? Deoarece mai important a fost ce s-a întâmplat după acest scenariu. De durerea de cap am uitat complet! Mi-am ridicat privirea, am tras aer adânc în piept și tocmai datorită acestei  întâmplări am reușit să mă bucur în continuare de ziua mea și să fac fotografii ce mă-ncântă. Să mă bucur și să apreciez lucrurile în simplitatea și frumusețea lor.

Și asta m-a făcut să rămân cu întrebări nerăspunse în minte: Oare fără o situație extremă aș fi reușit să mă bucur la fel de mult de o zi frumoasă de noiembrie? Oare de ce unele lucruri le putem aprecia doar după ce vedem viața dintr-o altă perspectivă? Și, mergând și mai departe: Dacă fericirea este în natura noastră, chiar avem nevoie de nefericire pentru a o aprecia?

Enjoy & Shine!

luni, 4 noiembrie 2013

Pledoarie pentru Mulțumesc


Când ai spus ultima oară „Mulțumesc”? Da... probabil că ai făcut-o recent, când ai primit restul la magazin, sau când cineva ți-a urat o zi bună, sau când ai strănutat și ți s-a urat noroc.
Eu mulțumesc destul de frecvent, deoarece e un cuvânt ce îmi face plăcere să-l rostesc. Dar oare îl folosesc din toată inima sau e doar un automatism învățat din copilărie?  
Pornind de la această întrebare mi-a venit ideea unui experiment pe care îl voi face în următoarele 7 zile. Iar dacă ți se pare interesantă, te invit să-l faci și tu și să împărtășești experiența ta.

Experimentul e foarte simplu și constă “doar” în a spune Mulțumesc. Dar nu oricum, ci rostindu-l în mod conștient și cu intenție. În această săptămână mă voi concentra pe a simți acel mulțumesc, dincolo de a o spune doar;  pe a zâmbi și a privi în ochi persoana căreia îi mulțumesc. Și nu mă refer aici la a mulțumi pentru lucruri importante pe care le primești, ci tocmai la acele momente neînsemnate, automate,  în care rostești mulțumesc doar din inerție, deoarece așa te-au învățat cândva părinții că e bine să faci.

Deci... îți mulțumesc dacă vrei să mi te alături în acest experiment și să ne spui experiența ta. Eu voi posta diverse gânduri și întâmplări pe parcursul săptămânii în Comentarii. Te aștept să faci la fel J.
Îți MULȚUMESC!!!

Enjoy and Shine!

luni, 23 septembrie 2013

Căutând perfecțiunea...

Am deschis într-o zi, din pură curiozitate, ușa sufletului meu. Am apăsat ușor pe clanță, am aruncat o privire fugitivă și am închis repede. Mi-am dat seama că îmi este teamă, teamă  de ce am să descopăr.

Căutam perfecțiunea, îmi doream să văd că, dincolo de toate aparențele, sunt totuși o ființă perfectă în adâncul meu. Și îmi era teamă că nu voi găsi asta... o teamă ce m-a oprit și m-a frânat mult timp. Preferam să nu știu, să închid ochii, decât să descopăr că nu sunt decât o pietricică oarecare, în timp ce eu vroiam să fiu diamant.

Și am trăit ani după ani ca o pietricică oarecare, sperând că poate totuși, în ignoranța mea, sunt un diamant.

Dar într-o zi mi-am luat inima în dinți și am deschis larg ușa. Am pășit cu teamă și am început să mă uit în jur. Nu am văzut nimic la început sau nu știam ce să caut, pe cine să caut. Simțeam că sunt aproape, dar eram blocată de temerile mele. Am realizat că pot să fac asta doar dacă las în urmă toate atașamentele, toate dorințele legate de diamante sau alte pietre prețioase și pășesc înainte cu încredere și curaj, cu deschidere și curiozitate.

Cu cât pășeam mai îndrăzneț, cu atât ceața se ridica mai mult și începeam să disting forme și culori, dorințe și temeri de mult îngropate. Și mergând pe acest drum pavat cu bucățele din mine, am descoperit o pietricică. M-am aplecat încet să o culeg și am așezat-o în palme. Am studiat-o pe toate părțile, am mirosit-o, am simțit-o între degete, încercând să descopăr cine sunt. Apoi am mai făcut un pas... și încă o pietricică în fața mea... și încă una... și încă una. Eram pe o plajă cu milioane de pietricele colorate...

Am respirat adânc aerul sărat al mării și am zâmbit: nu-mi mai doream să fiu diamant...de-atunci  îmi plac pietricelele mele colorate.
 
Enjoy and Shine!
www.oklifecoaching.com

 

joi, 12 septembrie 2013

Aleg să îmi placă


Plouă a septembrie. Cu picături mici și reci ce ți se lipesc de față și îți fac pielea să se cutremure pentru o secundă. Deja îmi este dor de vara care a trecut mult prea repede, lăsându-ne zgribuliți într-o toamnă noroasă. Îmi este dor de atingerea firelor de iarbă pe tălpi, dor de norii albi și pufoși de pe cerul de un albastru perfect, dor de mirosul de pădure și zgomotul ciripitului de păsări.

Stau la birou, cu muzica lui Barry White umplând încăperea mică și încerc să găsesc motive pentru care să-mi placă toamna. E greu la început, sunt o iubitoare de soare și lumină, trăiesc încă în lumina caldă a verii și mă înconjor cu amintirea razelor de soare. Încet-încet însă mă desprind și ideile încep să-și facă timid loc pe hârtie.

Îmi place energia toamnei, când parcă ne trezim, ne întindem brațele după vacanțele leneșe și ne aruncăm în apa rece și revigorantă a proiectelor pe care le începem sau pe care le-am întrerupt.

Îmi place mozaicul de culori calde în care începe să se transforme pădurea verde, pregătindu-se de odihnă;

Ceața misterioasă care învăluie și dezvăluie în același timp;

Strugurii parfumați ce așteaptă parcă atingerea buzelor;

Aerul curat de dimineață ce umple camera  când deschid fereastra;

Ceaiul fierbinte care mă încălzește după o plimbare rece.

În conluzie, îmi place toamna! E o alegere pe care o putem face: să ne plângem că e toamnă și e vreme urâtă, sau să găsim ceea ce ne place în fiecare situație.

Eu îmi iau aparatul de fotografiat și plec să surprind partea frumoasă a toamnei; aleg să mă bucur de ceea ce are de oferit.

O toamnă frumoasă vă doresc!

Enjoy and Shine!
www.oklifecoaching.com

marți, 30 iulie 2013

Piți versus Erou

Pe o stradă apropiată de zona în care locuiesc, am remarcat de câteva ori, ieșind alene pe poartă cu o țigară slim între degete, o tânără... Sunt convinsă că știți tipologia: înaltă și subțire, îmbrăcată cu fustă foarte scurtă sau pantaloni indecent de tăiați, aranjată și machiată, ce lasă un nor de parfum în urmă. Genul acela ambalaj frumos, care nu ascunde nimic... O piți” drăguță după care întorci capul indiferent dacă ești bărbat sau femeie (din motive diferite, bine-nțeles).

Doar că azi am văzut-o dintr-o perspectivă diferită. Una ce mi-a dat o lecție pe care credeam că o învățasem deja: să nu judeci.
 Imaginați-vă urmatoarea scenă: o după-amiază caniculară pe aceeași stradă prăfuită. În fața unei porți erau adunați câțiva bărbați lângă o mașină. Când am ajuns mai aproape și am văzut ce se întâmplă, mi s-a făcut frig instantaneu la 36 grade Celsius. Pe un covor albastru de cauciuc zăcea un câine. Probabil a fost lovit de o mașină deoarece era plin de sânge și respira greoi. Picioarele îi tremurau și avea ochii închiși, parcă trăindu-și ultimele clipe din viață.

În fața lui, așezată în genunchi era tânăra de mai sus. Nu mai avea deloc aliura unei pițipoance”. Avea o foarfecă într-o mână și un ac în cealaltă. Cu mișcari grăbite, dar foarte sigure, cosea rana câinelui pentru a opri sângerarea.
Se străduia să-i salveze viața. În acel moment m-a trecut un nou val de transpirație rece. I-am cerut iertare în gând pentru modul în care o judecasem. O pusesem într-o cutie, lipindu-i o etichetă și așezând-o pe rafturile gândurilor mele. Și am mulțumit Universului că EA există.

Acum ea este eroul meu. Eroul care m-a învățat că nu trebuie să arăți într-un anume fel pentru a face un lucru ce numai eroii pot face: să salveze o viață. Că nu ai nevoie de o capă și sabie, nici de mușchi sau putere pentru a fi erou.  Indiferent cum arată omul de lângă mine, poate ascunde un erou.

 Tu cum ascunzi eroul din tine?

“Fiecare societate are nevoie de eroi. Și eroii există în fiecare societate. Motivul pentru care adesea nu-i vedem este că nu ne deranjăm să-i observăm.” (Susilo Bambang Yudhoyono).

Enjoy and Shine!
www.oklifecoaching.com  

marți, 16 iulie 2013

Învățând să merg din nou...

Am început să pășesc pe drumul meu. E ca și cum aș învăța să merg din nou. Fac pași stângaci, un picior în fața celuilalt; mă împiedic, mă dezechilibrez, cad și mă ridic. O iau de la capăt.

Și nu merg spre ceva. Mă bucur pur și simplu de un nou început... de o nouă învățare. Sunt ca un copil care învață să meargă nu pentru a ajunge undeva, ci pentru că poate să descopere astfel atât de multe lucruri noi!
Căderile sunt dureroase... și plâng uneori, nu pentru că am căzut, ci pentru că nu-mi iese așa cum aș fi vrut. Dar încet-încet lucrurile se așează. Totul devine mai ușor și, aproape insesizabil, încep să merg din nou.

Pașii devin mai repezi, alerg și simt vântul atingându-mi fața și oprindu-se o clipă prin părul meu. Știu că totul este în regulă! Am învățat din nou să merg! Și probabil voi învăța din nou și din nou. Fiecare parte din drum cere un alt fel de mers. Și pașii mei vor fi din ce în ce mai siguri; calc apăsat și hotărât pe drumul ce mi l-am creat.
Nu e presărat nici cu flori, nici cu lauri. Dar este al meu, l-am ales deoarece aici mă simt bine și asta mă reprezintă. Învățând să merg din nou!

Enjoy and Shine!

luni, 15 iulie 2013

Puterea de a fi vulnerabil

 
Probabil pentru mulți titlul de mai sus pare un paradox: ce are de-a face vulnerabilitatea cu puterea?!

Și asta pentru că de cele mai multe ori cineva puternic pentru noi este cineva care stă ferm pe picioarele sale, neclintit, cu capul ridicat și înfruntă cu îndârjire toate greutățile ce i se ivesc în față sau cu care îl încearcă viața. Nu încape vulnerabilitatea în această imagine!

Dar ce e vulnerabilitatea, de fapt? Pentru mine, a fi vulnerabil este cel mai mare act de curaj. Dacă a fi puternic, conform descrierii de mai sus, e afișarea unei imagini, a unei măști în spatele căreia ascundem toate defectele noastre, toate slăbiciunile și zonele unde nu ne simțim siguri pe noi, vulnerabilitatea e opusul.

A fi vulnerabil, văzut într-o lumină pozitivă, e tocmai recunoașterea și acceptarea acestor defecte și slăbiciuni. A fi vulnerabil însă nu înseamnă în nici un caz a fi slab. Ai nevoie de foarte mult curaj să recunoști și să accepți că ai defecte și că e în regulă să le ai, deoarece nu ești perfect. Și e în regulă să greșești, deoarece ești om.
Puterea de a fi vulnerabil înseamnă tocmai să-ți asumi aceste defecte și să mergi mai departe. Este curajul de a cere ajutor acolo unde nu te poți descurca singur. Este demnitatea de a te arăta lumii așa cum ești de fapt, fără a face uz de diverse măști sub care să-ți ascunzi slăbiciunile.
Cu toții avem defecte și slăbiciuni; cu toții avem momente în care nu suntem siguri pe noi sau pe alegerile pe care le facem. Însă unii aleg să ascundă toate astea și să afișeze o mască de om puternic.

Alții în schimb, aleg puterea vulnerabilității și își recunosc slăbiciunile, dar în același timp sunt conștienți de faptul că tocmai recunoașterea acestora îi face mai puternici.

Tu ce alegi?

Enjoy and Shine!

vineri, 10 mai 2013

N-am mai visat de mult că zbor…


M-am trezit amorţită… dintr-un somn semiconştient care aluneca între vis şi realitate, fără a putea face diferenţa între ele. O senzaţie de apăsare pe piept era cea care m-a făcut să mă trezesc. M-am ridicat în capul oaselor. O ameţeală cumplită a făcut ca totul în jurul meu să se învârtă. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi menţin echilibrul şi am făcut câţiva paşi. Primul… al doilea… al treilea… M-am trezit complet. Din nou o noapte de insomnie. După ce ochii mi s-au obişnuit cu lumina puternică a cifrelor de pe ceasul electronic, am putut deduce: era ora 5:23. Adormisem după ora 1:30, iar acum ochii îmi erau împăienjăniţi şi parcă mă înţepau mii de fire de nisip.

De ce mi se întâmplă asta? Nu am nici un motiv să nu pot dormi, nu sunt stresată şi nu am proiecte importante în derulare care să-mi aducă toate temerile din subconştient la suprafaţă. Şi totuşi… e a doua săptămână în care nu mai pot dormi. Mă aşez pe canapeaua din living, fără să aprind lumina. Gândurile mi se învârt în minte cu o viteză năucitoare. Caută soluţii, acolo unde problema nici nu e definită. Singura întrebare de care sunt în stare este “De ce?”.

După repetate tentative de a defini răspunsurile, mă liniştesc dintr-o dată. Realizez că “De ce?” nu este întrebarea potrivită. Şi îmi dau seama că în momentul în care voi avea întrebarea potrivită, voi găsi şi răspunsul. Încep să testez întrebările, scot “artileria grea” din trusa mea de life coach şi încep să trag:
  • De unde vine această insomnie?
  • Ce vrea să îmi arate?
  • Cum pot găsi sursa ei?
  • Cine mă poate ajuta?
  • Ce vrea să se manifeste, să iasă la suprafată?
Încep să scriu… cuvintele curg fără voia mea, nu le pot opri şi nu le pot schimba. Vin din adâncul meu, din nevoia mea de a mă manifesta. Nu e vorba de CEVA ce vrea să se manifeste, ci de CINEVA… cineva care a stat ascuns de mult timp, forţat să stea în carapacea unei personalităţi rigide şi dure. Eu, aşa cum sunt de fapt, îmi doresc să mă eliberez de toate blocajele, de tot ce mă ţine legată şi ancorată puternic într-o realitate fabricată de mine, despre imaginea mea. Îmi doresc să îmi întind aripile şi să zbor. Şi n-am mai visat de mult că zbor…

 “Odată ce ai gustat zborul, vei merge pe pamânt doar cu ochii aţintiţi către cer,
deoarece acolo ai fost şi acolo îţi vei dori mereu să te întorci”.
Leonardo Da Vinci

Enjoy and Shine!

marți, 9 aprilie 2013

Timp pentru a savura

Îmi amintesc cu mare plăcere anumite momente ale copilăriei mele. Un asemenea moment este savurarea unei ciocolate. Nu aveam ciocolată tot timpul, deoarece nu se găsea și foarte rar primeam câte o ciocolată de calitate. Dar în acele momente nu mai exista nimic în afară de plăcerea de a o savura, bucată cu bucată.

Imaginile îmi sunt foarte vii în minte: îmi luam cu mine o carte și mă întindeam pe burtă pe canapea. Foșnetul staniolului întins pe tableta de ciocolată îmi deschidea deja apetitul; îmi plăceau luciul și zumzetul staniolului care ascundea acea comoară. O rupeam cu grijă, pentru a dezvălui prima bucățică de o culoare caldă, cu alune întregi care din loc în loc rupeau întinderea fină a ciocolatei. Încercam să mușc cantitatea optimă pentru a putea simți cât mai bine și a savura cât mai mult deliciul. Și începeam să mestec încet, să învârt cu limba bucățelele ce se topeau și îmi inundau papilele gustative; auzeam în urechi sunetul cu care dinții mei spărgeau și mărunțeau alunele, simțeam atingerea moale și gustul fin în timp ce se topea în gură.

Scriind aceste rânduri mă simt din nou copil, un copil fericit care își savurează din plin ciocolata. Dar am crescut... și acum nu o mai savurez. Deși e plină casa (mulțumită fiului meu), nu îmi mai este poftă să mănânc ciocolată. Și asta deoarece acum o mănânc, nu o mai savurez. Așa cum mi se întâmplă cu multe alte lucruri, pe care le fac, în loc să le dedic timp pentru a savura.

Putem face ceva pentru a schimba asta? Cu siguranță! Trebuie doar să decuplăm de pe pilot automat. Și în loc să facem lucrurile pentru că trebuie, pentru că așa ne-am obișnuit, pentru că asta se așteaptă alții de la noi, să ne dăm timp pentru a savura. E vorba de clipe, minute, de un alt fel de a trăi lucrurile din jurul nostru. Sunt lucruri simple pe care le putem face oricând, oriunde pentru a ne bucura mai mult de ceea ce avem și pentru a descoperi frumusețea lor.

Ca un exemplu, pot să vă descriu lista mea de 10 lucruri pe care le-am savurat în ultimele zile:

·         Aroma cafelei proaspăt pregătită;

·         Aerul proaspăt al dimineții;

·         Raza de soare ce iese printre nori;

·         Picăturile reci de ploaie ce-mi ating fața;
·         Sunetul ciripitului de păsări;

·         Mirosul de iarbă umedă;

·         Sunetul pietricelelor de sub tălpi;

·         Culoarea aurie a mierii;

·         Aburii fierbinți ai ceaiului de mentă;

·         Mirosul de hârtie tipărită al cărților.

Plus bonus: gustul unei bucățele de ciocolată cu caramel :).

Deci, bucură-te de lucrurile simple sau... ignoră-le. E alegerea ta.

Enjoy and Shine!

vineri, 15 februarie 2013

Sunt life coach și îmi place!

Bine, bine, dar ce înseamnă asta? - vă veți întreba probabil. Și cum ai ajuns să fii life coach?

Hmmmmm...... (J), iată povestea mea:

A fost odată ca niciodată... pe vremea când lucram într-o multinațională… Aveam performanță în ceea ce făceam, urmăream obiectivele, obțineam rezultate și munceam cât era ziua de lungă. Zi după zi, an după an. Salariul creștea, la fel și responsabilitățile. Iar băiețelul meu se înălța, fără ca eu să pot spune că am fost acolo când a crescut.

Și așa trecură șapte ani.

Într-o dimineață, când alergam din nou spre o altă zi plină de muncă, obosită și nedormită din cauza grijilor de la serviciu pe care le purtam cu mine tot timpul, o întrebare mi s-a cuibărit în minte: “Așa vrei să arate viața ta?”

A fost ca un duș rece, ca și cum un fascicul de lumină ar fi străbătut norii negri de deasupra capului meu, perforând cu o rază pătrunzătoare adevărul dureros.

Adevărul era că începusem să pierd o parte din mine, începusem să devin un corporatist fără viață personală, un obsedat al muncii, fără vreun scop anume și fără un răspuns la întrebarea “De ce?”

Am început să caut, asiduu și fără încetare, răspunsuri la întrebările care nu se mai opreau:  Ce vreau de fapt? Unde mă îndrept? De ce? Ce e mai important pentru mine? Ce aș putea să fac mai bine? Care e acel lucru care m-ar face să mă simt împlinită?

Astfel a început un proces de autoanaliză și descoperire de sine; valorile au fost scuturate de praf, au fost înlăturate rând pe rând barierele, informațiile au fost așezate frumos pe rafturile mentale și o nouă imagine s-a conturat din ce în ce mai clar: profesia de life coach!

Ce este  un life coach (antrenor de viață)? Este un partener care îți stă alături pentru a crea schimbarea pe care ți-o dorești; este suportul tău pentru a te descoperi, a lua deciziile în funcție de rezultatul pe care ți-l setezi și te ajută să acționezi  în această direcție. Un coach nu este cineva care stă în fața ta încercând să te conducă; un coach nu este persoana din spatele tău împingându-te pentru a face o mișcare; un coach este persoana de lângă tine, stând umăr lângă umăr și însoțindu-te în călătoria ta spre un eu mai bun - spunea Gerard O'Donovan la una din prezentările sale.

Și asta este ceea ce îmi doresc! Să ating excelența în coaching pentru a reuși să fiu partenerul tău spre succes. Călătoria mea a pornit pe la începutul anului 2012 și e una care până acum mi-a oferit satisfacții extrem de mari. Familia mă susține și sunt toți lângă mine în această călătorie (sunt extraordinari!:).  Lucrez cu un coach pentru a-mi clarifica ce vreau și cum pot ajunge acolo. Am învățat împreună cu ea să am încredere că pot face asta și să mă bucur de fiecare pas pe care îl fac în acea direcție – Mulțumesc, Maria!

M-am inscris la o şcoala de coaching (International Coach Academy) pentru a învăţa de la profesionişti  în domeniu şi pentru mă dezvolta. Cursurile sunt fascinante, iar practica de coaching este una care, deși la inceput m-a speriat, acum îmi dă senzația că asta am făcut dintotdeauna. Mi-am făcut blogul şi a fost prima dată când am scris ceva despre mine, despre ce cred sau despre etapele prin care trec şi am oferit ceva din ceea ce am învăţat. Mi-am amenajat un birou acasă, pentru a fi locul dedicat coaching-ului, în care să îmi adun toate cărţile şi materialele, locul în care pot să mă retrag pentru a face coaching sau a participa la workshop-uri online sau teleclass-uri. Am participat la câteva evenimente de coaching şi citesc mult pe această temă...cam  tot ce găsesc tipărit sau on-line J.

Am început să fac coaching, de data asta în calitate de coach, nu de client, iar rezultatele pe care reușesc să le obțină clienții mei mă uimesc și mă încântă în același timp. Reușitele merg de la a avea mai multă răbdare cu copilul până la a stabili priorități și a-și gestiona cariera. Fiecare reușită e unică și îmi dă satisfacția de a avea privilegiul să fac parte din acest succes.

Și povestea merge mai departe... J

luni, 11 februarie 2013

7 lucruri care te ajută să spui ”I did it!”

Într-una din zilele trecute am depășit una din cele mai mari temeri pe care le am: aceea de a mă expune în fața unui public de observatori care trebuie sa dea feedback asupra modului în care m-am descurcat.

Nu contează neapărat despre ce este vorba, nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre cum te simți în momentul în care te depășești pe tine: este al naibii de bine! Și vroiam sa împărtășesc cu voi acest sentiment, acest moment în care am învins propriile temeri, proprii demoni care îmi spuneau că nu sunt  în stare.

Am avut emoții încă din momentul în care am realizat că va trebui să fac asta; în momentul în care m-am oferit voluntar, au început să îmi tremure mâinile, mi s-a strâns stomacul și o transpirație rece mi-a apărut pe vârful degetelor, lasând urme pe birou.

Și totul a durat până am început. Mi-am propus dinainte să nu mă concentrez asupra mea și a fricii mele, ci asupra procesului; nu a mai contat cum mă simt eu, ci doar acțiunea pe care o fac și impactul pe care îl am asupra celorlalți. Iar la final, când s-a terminat, am început să sar prin birou de fericire: Am reușit!

Pentru unii din noi, acest Am reușit!” înseamnă să urci Everestul, pentru alții, să zboare cu avionul sau să susțină o prezentare în fața unui public. Oricare ar fi provocările pe care reușesti să le bifezi, senzația de ”I did it!” este una fenomenală.

Și dacă mă gândesc la asta, îmi vin în minte cateva lucruri care m-au ajutat în acest sens:

1.   Pentru a te simți fenomenal, e nevoie să ieși din zona ta de confort; zona de confort este una călduță și plăcută însă nu-ți va da niciodată senzația de împlinire ”I did it!”

2.   Cu cât ți se pare mai dificilă provocarea pe care o ai în față, cu atât mai mare va fi bucuria de a reuși.

3.   Pentru a avea încredere în tine, e nevoie de acțiune, trebuie să faci ceva pentru a-ți dovedi că poți.

4.   Pentru a trece peste emoții, tremurul glasului, al mâinilor, dureri de stomac etc., e important să fii prezent în acel moment. Nu lua cu tine greșelile și eșecurile din trecut sau anxietatea viitorului. Fii doar prezent în acel moment. Ascultă-i pe ceilalți, nu propriile gânduri și temeri, nu-ți formula în minte ce vei spune. Doar fii prezent.

5.   Fiecare provocare pe care o accepți te face mai puternic, mai bun și te aduce mai aproape de țelul tău.

6.   Acceptă feedback-ul pozitiv, nu-l minimaliza! Spune doar ”Mulțumesc!”

7.   E important să sărbătorești succesul pe care l-ai atins și să-l împărtășești.

Deci, sărbătorim împreună? Care e demonul tău pe care l-ai învins și i-ai râs în față cu ”I did it!”?

Enjoy and Shine!