Enjoy and Shine

M-am aricit! Adică îmi ridic țepii și devin irascibilă la toate îndemnurile, propagandele și lozincile circulate în preajma Crăciunului pentru protejarea brazilor. Dar sa începem cu începutul... Crăciunul e sărbătoarea mea preferată. Îmi place agitația de dinainte de a ne liniști, îmi plac luminițele colorate ce străbat cenușiul zilelor prea scurte, ador nerăbdarea copiilor și dorința lor de scrie cele mai frumoase scrisori Moșului, îmi place iarna care parcă se încălzește din dorința noastră de a fi mai buni. Și cel mai mult îmi place atmosfera feerică din casă, cu toate lucrurile la locul lor (ceea ce nu se întâmplă în restul timpului J ), cu lumânări discrete ascunse pe polițe și parfumul bradului amestecat cu mirosul de portocale. Da! Îmi place bradul NATURAL și nu pot să-mi imaginez Crăciunul cu un brad din plastic în casă.   Și acum... valul de nemulțumiri, huliri și proteste din partea ecologiștilor, a iubitorilor de natură, a celor care trebuie neapărat să fie d

Vreau să te invit pe planeta mea. Da, ai auzit bine, am o planetă. O planetă doar pentru mine, pe care am creat-o așa cum îmi place mie. Și nu, nu am luat-o razna și nici nu sunt drogată. Chiar zâmbesc, gândindu-mă la fețele pe care tocmai le faci citind asta. Deci... ai două variante în acest moment: 1.        Te oprești acum din citit, gândindu-te că sunt doar o altă nebună care ar trebui legată și izolată de societatea normală și sănătoasă. sau: 2.        Citești mai departe, mânat poate de curiozitate, poate de o dorință ascunsă de a găsi ceva frumos, poate din dorința de afla ceva nou. Mai ești? Ok. Și acum, indiferent de motivul pentru care mai citești, te invit să vezi planeta mea. Te rog doar un singur lucru, înainte de a urca în rachetă cu mine. Te rog să nu judeci, să nu mă judeci. Nu pentru că m-ar putea deranja pe mine. Sincer, nu mă prea interesează dacă și cum sunt judecată. Dar aerul pe planeta mea e foarte pur și singurii care o pot aprecia sunt cei c

M-am trezit devreme, ca de obicei, iar după rutina obișnuită a dimineții, am mers la birou și am deschis laptop-ul. Privirea însă mi-a fost imediat furată de priveliștea răsăritului leneș de noiembrie, cu umbre alungite desenate pe coama dealului. Prin urmare mă hotătăsc brusc: îmi iau aparatul foto și ies la o plimbare. Am ales un traseu ușurel, aproape de casă, dar cu toate astea parcă azi mă mișc mai greoi decât altă dată. Motivele sunt ușor de găsit: mă doare capul, soarele puternic îmi săgetează ochii direct din față, mâinile îmi sunt înghețate pe aparatul foto și e un noroi alunecos care mă face să pășesc atentă la posibilele gropi gata să mă-nghită până la genunchi. Dar în dârzenia (a se citi încăpățânarea) mea, îmi continui drumul. Deodată aud un lătrat puternic în depărtare. Nu îmi e frică de câini, dar de data asta, când mi-am ridicat ochii spre deal, oarecum sângele din mine a înghețat. Trei dulăi imenși alergau spre mine cutremurând pământul și lătrând cu glas răg

Când ai spus ultima oară „Mulțumesc”? Da... probabil că ai făcut-o recent, când ai primit restul la magazin, sau când cineva ți-a urat o zi bună, sau când ai strănutat și ți s-a urat noroc. Eu mulțumesc destul de frecvent, deoarece e un cuvânt ce îmi face plăcere să-l rostesc. Dar oare îl folosesc din toată inima sau e doar un automatism învățat din copilărie?    Pornind de la această întrebare mi-a venit ideea unui experiment pe care îl voi face în următoarele 7 zile. Iar dacă ți se pare interesantă, te invit să-l faci și tu și să împărtășești experiența ta. Experimentul e foarte simplu și constă “doar” în a spune Mulțumesc. Dar nu oricum, ci rostindu-l în mod conștient și cu intenție. În această săptămână mă voi concentra pe a simți acel mulțumesc, dincolo de a o spune doar;   pe a zâmbi și a privi în ochi persoana căreia îi mulțumesc. Și nu mă refer aici la a mulțumi pentru lucruri importante pe care le primești, ci tocmai la acele momente neînsemnate, automate,   în c

Am deschis într-o zi, din pură curiozitate, ușa sufletului meu. Am apăsat ușor pe clanță, am aruncat o privire fugitivă și am închis repede. Mi-am dat seama că îmi este teamă, teamă   de ce am să descopăr. Căutam perfecțiunea, îmi doream să văd că, dincolo de toate aparențele, sunt totuși o ființă perfectă în adâncul meu. Și îmi era teamă că nu voi găsi asta... o teamă ce m-a oprit și m-a frânat mult timp. Preferam să nu știu, să închid ochii, decât să descopăr că nu sunt decât o pietricică oarecare, în timp ce eu vroiam să fiu diamant. Și am trăit ani după ani ca o pietricică oarecare, sperând că poate totuși, în ignoranța mea, sunt un diamant. Dar într-o zi mi-am luat inima în dinți și am deschis larg ușa. Am pășit cu teamă și am început să mă uit în jur. Nu am văzut nimic la început sau nu știam ce să caut, pe cine să caut. Simțeam că sunt aproape, dar eram blocată de temerile mele. Am realizat că pot să fac asta doar dacă las în urmă toate atașamentele, toate dorințe

Plouă a septembrie. Cu picături mici și reci ce ți se lipesc de față și îți fac pielea să se cutremure pentru o secundă. Deja îmi este dor de vara care a trecut mult prea repede, lăsându-ne zgribuliți într-o toamnă noroasă. Îmi este dor de atingerea firelor de iarbă pe tălpi, dor de norii albi și pufoși de pe cerul de un albastru perfect, dor de mirosul de pădure și zgomotul ciripitului de păsări. Stau la birou, cu muzica lui Barry White umplând încăperea mică și încerc să găsesc motive pentru care să-mi placă toamna. E greu la început, sunt o iubitoare de soare și lumină, trăiesc încă în lumina caldă a verii și mă înconjor cu amintirea razelor de soare. Încet-încet însă mă desprind și ideile încep să-și facă timid loc pe hârtie. Îmi place energia toamnei, când parcă ne trezim, ne întindem brațele după vacanțele leneșe și ne aruncăm în apa rece și revigorantă a proiectelor pe care le începem sau pe care le-am întrerupt. Îmi place mozaicul de culori calde în care încep

Pe o stradă apropiată de zona în care locuiesc, am remarcat de câteva ori, ieșind alene pe poartă cu o țigară slim între degete, o tânără... Sunt convinsă că știți tipologia: înaltă și subțire, îmbrăcată cu fustă foarte scurtă sau pantaloni indecent de tăiați, aranjată și machiată, ce lasă un nor de parfum în urmă. Genul acela ambalaj frumos, care nu ascunde nimic... O “ piți” drăguță după care întorci capul indiferent dacă ești bărbat sau femeie (din motive diferite, bine-nțeles). Doar că azi am văzut-o dintr-o perspectivă diferită. Una ce mi-a dat o lecție pe care credeam că o învățasem deja: să nu judeci.   Imaginați-vă urmatoarea scenă: o după-amiază caniculară pe aceeași stradă prăfuită. În fața unei porți erau adunați câțiva bărbați lângă o mașină. Când am ajuns mai aproape și am văzut ce se întâmplă, mi s-a făcut frig instantaneu la 36 grade Celsius. Pe un covor albastru de cauciuc zăcea un câine. Probabil a fost lovit de o mașină deoarece era plin de sânge și respira

Am început să pășesc pe drumul meu. E ca și cum aș învăța să merg din nou. Fac pași stângaci, un picior în fața celuilalt; mă împiedic, mă dezechilibrez, cad și mă ridic. O iau de la capăt. Și nu merg spre ceva. Mă bucur pur și simplu de un nou început... de o nouă învățare. Sunt ca un copil care învață să meargă nu pentru a ajunge undeva, ci pentru că poate să descopere astfel atât de multe lucruri noi! Căderile sunt dureroase... și plâng uneori, nu pentru că am căzut, ci pentru că nu-mi iese așa cum aș fi vrut. Dar încet-încet lucrurile se așează. Totul devine mai ușor și, aproape insesizabil, încep să merg din nou. Pașii devin mai repezi, alerg și simt vântul atingându-mi fața și oprindu-se o clipă prin părul meu. Știu că totul este în regulă! Am învățat din nou să merg! Și probabil voi învăța din nou și din nou. Fiecare parte din drum cere un alt fel de mers. Și pașii mei vor fi din ce în ce mai siguri; calc apăsat și hotărât pe drumul ce mi l-am creat. Nu e pres

  Probabil pentru mulți titlul de mai sus pare un paradox: ce are de-a face vulnerabilitatea cu puterea?! Și asta pentru că de cele mai multe ori cineva puternic pentru noi este cineva care stă ferm pe picioarele sale, neclintit, cu capul ridicat și înfruntă cu îndârjire toate greutățile ce i se ivesc în față sau cu care îl încearcă viața. Nu încape vulnerabilitatea în această imagine! Dar ce e vulnerabilitatea, de fapt? Pentru mine, a fi vulnerabil este cel mai mare act de curaj. Dacă a fi puternic, conform descrierii de mai sus, e afișarea unei imagini, a unei măști în spatele căreia ascundem toate defectele noastre, toate slăbiciunile și zonele unde nu ne simțim siguri pe noi, vulnerabilitatea e opusul. A fi vulnerabil, văzut într-o lumină pozitivă, e tocmai recunoașterea și acceptarea acestor defecte și slăbiciuni. A fi vulnerabil însă nu înseamnă în nici un caz a fi slab. Ai nevoie de foarte mult curaj să recunoști și să accepți că ai defecte și că e în regulă să

M-am trezit amorţită… dintr-un somn semiconştient care aluneca între vis şi realitate, fără a putea face diferenţa între ele. O senzaţie de apăsare pe piept era cea care m-a făcut să mă trezesc. M-am ridicat în capul oaselor. O ameţeală cumplită a făcut ca totul în jurul meu să se învârtă. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi menţin echilibrul şi am făcut câţiva paşi. Primul… al doilea… al treilea… M-am trezit complet. Din nou o noapte de insomnie. După ce ochii mi s-au obişnuit cu lumina puternică a cifrelor de pe ceasul electronic, am putut deduce: era ora 5:23. Adormisem după ora 1:30, iar acum ochii îmi erau împăienjăniţi şi parcă mă înţepau mii de fire de nisip. De ce mi se întâmplă asta? Nu am nici un motiv să nu pot dormi, nu sunt stresată şi nu am proiecte importante în derulare care să-mi aducă toate temerile din subconştient la suprafaţă. Şi totuşi… e a doua săptămână în care nu mai pot dormi. Mă aşez pe canapeaua din living, fără să aprind lumina. Gândurile mi

Îmi amintesc cu mare plăcere anumite momente ale copilăriei mele. Un asemenea moment este savurarea unei ciocolate. Nu aveam ciocolată tot timpul, deoarece nu se găsea și foarte rar primeam câte o ciocolată de calitate. Dar în acele momente nu mai exista nimic în afară de plăcerea de a o savura, bucată cu bucată. Imaginile îmi sunt foarte vii în minte: îmi luam cu mine o carte și mă întindeam pe burtă pe canapea. Foșnetul staniolului întins pe tableta de ciocolată îmi deschidea deja apetitul; îmi plăceau luciul și zumzetul staniolului care ascundea acea comoară. O rupeam cu grijă, pentru a dezvălui prima bucățică de o culoare caldă, cu alune întregi care din loc în loc rupeau întinderea fină a ciocolatei. Încercam să mușc cantitatea optimă pentru a putea simți cât mai bine și a savura cât mai mult deliciul. Și începeam să mestec încet, să învârt cu limba bucățelele ce se topeau și îmi inundau papilele gustative; auzeam în urechi sunetul cu care dinții mei spărgeau și mărunțeau alune

Bine, bine, dar ce înseamnă asta? - vă veți întreba probabil. Și cum ai ajuns să fii life coach? Hmmmmm...... ( J ), iată povestea mea: A fost odată ca niciodată... pe vremea când lucram într-o multinațională… Aveam performanță în ceea ce făceam, urmăream obiectivele, obțineam rezultate și munceam cât era ziua de lungă. Zi după zi, an după an. Salariul creștea, la fel și responsabilitățile. Iar băiețelul meu se înălța, fără ca eu să pot spune că am fost acolo când a crescut. Și așa trecură șapte ani. Într-o dimineață, când alergam din nou spre o altă zi plină de muncă, obosită și nedormită din cauza grijilor de la serviciu pe care le purtam cu mine tot timpul, o întrebare mi s-a cuibărit în minte: “Așa vrei să arate viața ta?” A fost ca un duș rece, ca și cum un fascicul de lumină ar fi străbătut norii negri de deasupra capului meu, perforând cu o rază pătrunzătoare adevărul dureros. Adevărul era că începusem să pierd o parte din mine, începusem să devin

Într-una din zilele trecute am depășit una din cele mai mari temeri pe care le am : aceea de a mă expune în fața unui public de observatori care trebuie sa dea feedback asupra modului în care m-am descurcat. Nu contează neapărat despre ce este vorba, nu despre asta vreau să vorbesc acum. Ci despre cum te simți în momentul în care te depășești pe tine : este al naibii de bine! Și vroiam sa împărtășesc cu voi acest sentiment, acest moment în care am învins propriile temeri, proprii demoni care îmi spuneau că nu sunt   în stare. Am avut emoții încă din momentul în care am realizat că va trebui să fac asta; în momentul în care m-am oferit voluntar, au început să îmi tremure mâinile, mi s-a strâns stomacul și o transpirație rece mi-a apărut pe vârful degetelor, lasând urme pe birou. Și totul a durat până am început. Mi-am propus dinainte să nu mă concentrez asupra mea și a fricii mele, ci asupra procesului ; nu a mai contat cum mă simt eu, ci doar acțiunea pe care o fac și impactu