duminică, 10 noiembrie 2013

Universul meu într-o planetă


Vreau să te invit pe planeta mea. Da, ai auzit bine, am o planetă. O planetă doar pentru mine, pe care am creat-o așa cum îmi place mie. Și nu, nu am luat-o razna și nici nu sunt drogată. Chiar zâmbesc, gândindu-mă la fețele pe care tocmai le faci citind asta.

Deci... ai două variante în acest moment:
1.       Te oprești acum din citit, gândindu-te că sunt doar o altă nebună care ar trebui legată și izolată de societatea normală și sănătoasă.
sau:

2.       Citești mai departe, mânat poate de curiozitate, poate de o dorință ascunsă de a găsi ceva frumos, poate din dorința de afla ceva nou.
Mai ești? Ok. Și acum, indiferent de motivul pentru care mai citești, te invit să vezi planeta mea. Te rog doar un singur lucru, înainte de a urca în rachetă cu mine. Te rog să nu judeci, să nu mă judeci. Nu pentru că m-ar putea deranja pe mine. Sincer, nu mă prea interesează dacă și cum sunt judecată. Dar aerul pe planeta mea e foarte pur și singurii care o pot aprecia sunt cei care vin cu mintea deschisă și ochii larg deschiși de curiozitate.

Gata? Am plecat! Planeta mea e foarte aproape, de fapt pot ajunge acolo oricând doresc. E aproape de planeta Micului Prinț. Chiar suntem prieteni vechi; el m-a învățat un principiu de viață important pentru mine, și anume că ochii sunt orbi, cu inima trebuie să cauți”. E principiul călăuzitor al planetei mele.
Nu e o planetă mare sau mică, de fapt nici nu contează mărimea, atâta timp cât pentru mine e perfectă. Pe planeta mea nu există trebuie; există doar vreau. Și am un curcubeu al sentimentelor care e atât de frumos și inimaginabil de complex. Curcubeul sentimentelor se naște din lacrimă. Da, nu pot să-l văd decât dacă plâng. Dar cine n-ar plânge să vadă reflexia luminii spartă în mii de stări, una mai colorată decât cealaltă?!

Aerul pe care îl respir acolo e un amalgam de bucurie și liniște. E o formulă specială pe care am creat-o cu multă dragoste. Apele care curg sunt făcute din puritate și joacă – se aud râsete de copii, dacă stai să asculți. Iar copacii au rădăcinile înfipte-n pământ și crengile alungite spre cer, a libertate ancorată în căldură. Totul e atât de real, luminos și frumos acolo! Stau și privesc cerul, admir soarele, luna și stelele. Norii îmi plac cel mai mult. Niciodată nu e aceeași priveliște pe cer. În fiecare secundă e o altă imagine, în fiecare zi lumina arată diferit. Nu te poți plictisi.
Data viitoare când merg pe planeta mea, îți voi aduce fotografii, să vezi și tu.

Dar ai și tu planeta ta! Știi, nu? Doar că mulți uită să-și viziteze planetele și asta mă-ntristează. Când văd câte-o planetă gri, plutind în derivă, știu că e o planetă de care cineva a uitat. Și îmi pare rău să văd că cineva a ales să uite. Să uite că există frumos, să nege bucuria și să se-ncăpățâneze să trăiască pe o planetă care nu e a sa. Știu, nu e cazul tău, spuneam doar. De fapt, de asta tot fotografiez planeta mea: în speranța că le voi aduce aminte tuturor de planetele lor, de frumusețe, lumină, viață. Știai, nu? Hai, caută repede. E aproape. Planeta fiecăruia e în interior. A mea e chiar aici, lângă inimă.
 
Enjoy and Shine!

vineri, 8 noiembrie 2013

Dintr-o altă perspectivă


M-am trezit devreme, ca de obicei, iar după rutina obișnuită a dimineții, am mers la birou și am deschis laptop-ul. Privirea însă mi-a fost imediat furată de priveliștea răsăritului leneș de noiembrie, cu umbre alungite desenate pe coama dealului. Prin urmare mă hotătăsc brusc: îmi iau aparatul foto și ies la o plimbare. Am ales un traseu ușurel, aproape de casă, dar cu toate astea parcă azi mă mișc mai greoi decât altă dată. Motivele sunt ușor de găsit: mă doare capul, soarele puternic îmi săgetează ochii direct din față, mâinile îmi sunt înghețate pe aparatul foto și e un noroi alunecos care mă face să pășesc atentă la posibilele gropi gata să mă-nghită până la genunchi. Dar în dârzenia (a se citi încăpățânarea) mea, îmi continui drumul.

Deodată aud un lătrat puternic în depărtare. Nu îmi e frică de câini, dar de data asta, când mi-am ridicat ochii spre deal, oarecum sângele din mine a înghețat. Trei dulăi imenși alergau spre mine cutremurând pământul și lătrând cu glas răgușit ce l-am simțit în piept. Stăpâna a doi dintre ei, cel de-al treilea fiind câinele ciobanului din depărtare, striga oarecum isterică după ei. Nici vorbă să o asculte... Am evaluat situația în câteva fracțiuni de secundă: fiecare câine e de talie mai mare decât mine, deci nu am nici o șansă dacă mă atacă. Să alerg? Hahaha... cu bocancii îngreunați de noroi, pe un deal unde nu era nimic ce să mă ajute sau să mă ascundă, mi se părea o scenă imposibilă. Deci, singura variantă era să mă opresc și să îi aștept.

Mă pregăteam să îi înfrunt. Nu simțeam teamă paralizantă, ci doar o ușoară anxietate dată de faptul că nu știam ce urmează să se întâmple odată ce ajung la mine. M-am înfoiat să par mai voinică (deși statura nu mă ajută în acest sens) și cu mâna întinsă spre ei am strigat „Stai!”. Nu cunosc psihologia canină, nu știu să le interpretez limbajul corporal, dar cert este că s-au oprit. La câțiva centimetri de mine ce-i drept, înconjurându-mă și lătrând în continuare, dar nu au sărit pe mine. Atunci a fost momentul în care am simțit că am reușit să-i domin. Am respirat adânc și am întins mâna oarecum împăciuitor. Le simțeam respirația puternică pe piele și nu aveam nici o confirmare că am scăpat, dar atunci au început să dea din coadă. Vroiau să se joace cu mine. Huh... bine-bine, dar mă puteau sfâșia și din pură joacă. Așa că am dat să plec mai departe. Dar de fiecare dată când întorceam spatele, câinii începeau să latre din nou. Am pornit deci cu spatele, păstrând contactul vizual cu ei. Între timp, stăpâna a ajuns mai aproape de grupul nostru fericit și a reușit într-un final să îndepărteze câinii de lângă mine.

Am scăpat cu bine... Însă de ce vă împărtășesc povestea asta? Deoarece mai important a fost ce s-a întâmplat după acest scenariu. De durerea de cap am uitat complet! Mi-am ridicat privirea, am tras aer adânc în piept și tocmai datorită acestei  întâmplări am reușit să mă bucur în continuare de ziua mea și să fac fotografii ce mă-ncântă. Să mă bucur și să apreciez lucrurile în simplitatea și frumusețea lor.

Și asta m-a făcut să rămân cu întrebări nerăspunse în minte: Oare fără o situație extremă aș fi reușit să mă bucur la fel de mult de o zi frumoasă de noiembrie? Oare de ce unele lucruri le putem aprecia doar după ce vedem viața dintr-o altă perspectivă? Și, mergând și mai departe: Dacă fericirea este în natura noastră, chiar avem nevoie de nefericire pentru a o aprecia?

Enjoy & Shine!

luni, 4 noiembrie 2013

Pledoarie pentru Mulțumesc


Când ai spus ultima oară „Mulțumesc”? Da... probabil că ai făcut-o recent, când ai primit restul la magazin, sau când cineva ți-a urat o zi bună, sau când ai strănutat și ți s-a urat noroc.
Eu mulțumesc destul de frecvent, deoarece e un cuvânt ce îmi face plăcere să-l rostesc. Dar oare îl folosesc din toată inima sau e doar un automatism învățat din copilărie?  
Pornind de la această întrebare mi-a venit ideea unui experiment pe care îl voi face în următoarele 7 zile. Iar dacă ți se pare interesantă, te invit să-l faci și tu și să împărtășești experiența ta.

Experimentul e foarte simplu și constă “doar” în a spune Mulțumesc. Dar nu oricum, ci rostindu-l în mod conștient și cu intenție. În această săptămână mă voi concentra pe a simți acel mulțumesc, dincolo de a o spune doar;  pe a zâmbi și a privi în ochi persoana căreia îi mulțumesc. Și nu mă refer aici la a mulțumi pentru lucruri importante pe care le primești, ci tocmai la acele momente neînsemnate, automate,  în care rostești mulțumesc doar din inerție, deoarece așa te-au învățat cândva părinții că e bine să faci.

Deci... îți mulțumesc dacă vrei să mi te alături în acest experiment și să ne spui experiența ta. Eu voi posta diverse gânduri și întâmplări pe parcursul săptămânii în Comentarii. Te aștept să faci la fel J.
Îți MULȚUMESC!!!

Enjoy and Shine!