Enjoy and Shine

Sunetul clopotului de deasupra ușii i-a însoțit pașii când a împins ușa grea din lemn masiv. Acordurile de jazz și mirosul de cărți proaspăt tipărite au purtat-o imediat în altă lume. O lume în care nu există grabă, nu există claxoane și nervi de șoferi, nu există asfalt încins și nu există termene limită. Nu există trebuie și nu există neîmplinire. Calmul aproape transcendental era spart doar de scârțâitul podelei de lemn și foșnetul filelor de cărți întoarse. Aroma cafelei proaspăt pregătite a îndemnat-o să se așeze pe o pernă într-un colț doar al ei și să ia o carte la-ntâmplare de pe rafturile ticsite. După primele paragrafe citite era transportată pe o străduță pietruită din Spania, plimbându-și degetele pe pietrele aspre și răcoroase ale unei căsuțe vechi. Mergând de-a lungul străduțelor înguste și întortocheate, a inspirat adânc aerul sărat amestecat cu miros de lemn învechit, până ce ajunse pe nisipul fin de la malul mării. Paginile se întorceau parcă de la sine, ea reven

      1, 2, 3, 4 și-1, 2, 3, 4 1.        Se ia una bucată iubire și se-mparte în două părți egale. 2.        Una se așează în dreptul inimii, iar cealaltă se ține în palme până ce se va simți o căldură plăcută radiind dinspre căușul palmei spre degete. 3.        În această formă, se ia bucata de iubire și se ține sus, până ce prima pală de vânt mai puternică și răzvrătită o va ridica și o va purta pe sus, ca pe un voal, împrăștiind o mireasmă liliachie prin aer. 4.        Se așează un zâmbet pe buze și se lasă căldura din dreptul inimii să urmeze căldura purtată de vânt. Se reiau pașii de mai sus până ce dansul devine fluid și iubirea nu mai trebuie împărțită în două. Enjoy & Shine!

Stima de sine nu e ceva ce ai obținut odată, ai pus-o în piept ca pe o insignă și o ai pe viață. Ar fi simplu să fie așa... Doar că viața ne aruncă în situații diferite, care uneori ne zguduie și zdruncină, punând la pământ ceea ce am construit. Așa că ne apucăm să construim din nou. Vestea bună e că odată ce ai învățat cum să o faci, va fi mai ușor a doua oară. Și mult mai simplu dacă îți propui să te antrenezi în acest sens, să te ocupi constant de tine și de stima ta. E ca și cum ai face sport. Nu e suficient să te apuci să-ți lucrezi mușchii și gata... ai un corp frumos pe viață. Dacă te oprești probabil în câteva luni vei simți că nu mai ești în formă, mușchii se vor înmuia și pernițe de grăsime vor începe să-ți tapeteze corpul ici-colo. Pentru a fi în formă, trebuie să faci sport în mod constant, să ai grijă de tine și să incluzi sportul în stilul tău de viață. La fel e și cu stima de sine. Trebuie să lucrezi constant la ea pentru a fi în formă, pentru a te simți bine î

Mi-am oprit gândurile din vâjâiala lor obișnuită. Uneori am senzația că o maimuță nerușinată și-a făcut casă în cutia mea craniană. O maimuță care îmi amestecă gândurile, îmi încurcă firele circuitelor neuronale și aruncă din când în când totul în aer doar pentru a se distra. Iar gândurile își fac datoria și se reflectă în comportamente, în sentimente și senzații. Dar am învățat să le observ... e simplu să ajungi la maimuță dacă observi stricăciunile pe care le face în jur; stricăciuni ce se manifestă prin sentimente de frică, îngrijorare, teama de a merge mai departe, neincredere, vină, presiune, încrâncenare, neputință; sau dureri în corp: de stomac, de cap, umeri tensionați, gât rigid şi dureros. Stricăciunile au urmări, dar tocmai aceste urmări, dacă le indentifici, te ajută să ajungi la maimuță. Iar când ai ajuns la ea, ia-o frumos de după umăr și întreab-o ce vrea să-ți arate, de ce îți atrage atenția. Se va calma ușor-ușor, iar atunci poți începe să faci curățenie. Aer

Uită-te în oglindă. Pe cine vezi? Ce-ți place la persoana care e în fața ta? Ce ai schimba? Ce ai adăuga? Ce ai lua? Ce te deranjează? Ce-ți spune vocea din interior despre tine? Dacă nu poți zâmbi când te privești, dacă frământările tale sunt mai mari decât bucuriile, dacă ai vrea să fugi de tine în loc să te regăsești, oprește-te. Nu-ți mai face rău. Deoarece nu am întâlnit vreodată un om care să nu aibă ceva frumos, ceva ce merită apreciat, ceva ce strălucește din interior, chiar dacă e acoperit de multe ori de mizerie, de răutate, de orgolii și aroganță. Iar cei mai frumoși oameni i-am găsit după ce am reușit să văd dincolo de masca pe care o purtau. Ne spunem că nu merităm, că nu suntem suficient de buni, că nu avem ce arăta. Ne ascundem strălucirea de teamă că e prea puțin, că alții sunt mai valoroși, că vom fi răniți dacă ne arătăm așa cum suntem. Și suferim, ne ascundem și   încercăm să devenim altcineva. Așa cum credem că se așteaptă alții să fim. Renunțăm la ceea c

BREATHE      - be present      - be conscious      - be mindful LOVE      - what you are doing      - the people who matters      - the person you became LIVE      - the dream you have dreamed      - the life worth living      - the moment named now

Azi vântul a trecut pe lângă mine, prin mine, luând cu el și dorul după tine. Azi raze de soare au coborât pe mine, prin mine, aducându-mi căldura existenței tale. Azi ploaia a căzut peste mine, prin mine, spălându-mi gândurile despre tine. Cine ești tu? Ce e cu tine prin mine? Vânt, soare, ploaie... toate îmi roiesc în vene, izbucnindu-mi prin tâmple spre palmele tale. Tu nu ești eu, dar ești o parte din mine. Eu nu sunt tu, dar trăiesc o fărâmă din tine. Dar cine ești tu, de-ți permiți să treci prin mine, să mă animi și să mă ridici printre stele?   Ești doar   o fărâmă din mine, iar eu sunt un strop din tine. Și dacă tu ești VIAȚA, cine sunt eu de-mi permit să te-ntreb pe tine ce cauți în mine?

Conversație cu mine, cândva în trecut: -       Vreau să fac ceva ce să mă reprezinte, care să mă facă să mă simt bine, să mă trezesc dimineața cu nerăbdarea de a începe ziua. Să simt că pot fi autentică cu mine în primul rând și totodată cu cei din jurul meu. Să fac ceva prin care pot să ajut, să creez, să pot să văd frumusețea din jurul meu, să nu mai caut să evadez, să nu mai caut refugii. -      Nu ești în stare de asta. Și dacă nu va merge? Dacă vei risca totul pentru ceva ireal și egoist? -       Dar dacă mai târziu îmi va părea rău că n-am făcut acest pas, dar va fi mult prea târziu? Cu siguranță e acum sau niciodată. Simt asta! -       Sunt doar nebunii. Nu poți face asta și tu știi foarte bine. Nu poți risca atât de mult. Și n-ai nicio garanție că vei reuși. Știi că nu ești curajoasă de felul tău; că nu poți să iei decizii. Îți trebuie o altă părere și când alegi culoarea tricoului pe care vrei să-l cumperi. Știi că nu ești în stare să faci asta. E prea mult pentru tine.

A trecut aproape un an. M-am schimbat! Mult, spun unii... aproape deloc, spun eu... în esență sunt aceeași. Am schimbat doar unele lucruri. Zâmbesc mai mult și mă încrunt mai puțin. Chiar observ jocul luminilor pe cerul de la apus și simt mirosul adierii vântului de primăvară. Mă opresc cu fața la soare și cu ochii închiși las căldura să-mi mângâie obrazul. Inspir adânc aerul rece al dimineților din pădure și ascult zgomotul plăcut al agitației păsărilor. Recunosc, prefer mult mai mult singurătatea din pădure și compania copacilor față de agitația din oraș și conversațiile superficiale cu oameni nepăsători. Probabil vorbesc mai puțin, dar cu siguranță simt mai mult. Am învățat să mă accept așa cum sunt și nu mai vreau să par altcineva, altfel, pentru alții. Asta înseamnă că uneori, probabil, par mai ciudată sau că fac lucrurile altfel. Dar le fac nu pentru a ieși în evidență – nu-mi mai doresc asta de mult, ci pentru că așa simt că e mai bine. Nu mai vreau să par putern

Mă pregătesc de călătorie. Deschid ochii dimineața și, încă dinainte de a-mi aminti de ce, simt bucuria și nerăbdarea pe care le aveam în copilărie înainte de o aventură în necunoscut. Atunci lumea mi se părea un loc fantastic; o descopeream, o gustam, o simțeam, cădeam, plângeam , ca peste două minute să încerc din nou cu ochii încă în lacrimi, dar cu zâmbetul pe buze. Dar asta a trecut... azi sunt un adult... un om mare... care nu își permite să cadă... căderile sunt dureroase și oameni de peste tot se uită la tine, cu milă uneori, iar alteori cu atitudinea dojenitoare de “ Ți-am spus eu! ”. Uneori cineva se apleacă să-ți întindă o mână de ajutor. Vrea să te ajute să te ridici și să fii la fel ca ei, să te învețe cum se fac lucrurile aici, cum trebuie să le faci, cum ți se cere să le faci. Sunt binevoitori, doar că tu nu vrei asta! Dar dacă azi, doar azi, plec în această călătorie fără să-mi pese de greșeli, de căderi, de ce cred cei care insistă să mă dojenească… Dacă

Te rog să nu citești asta dacă debordezi de încredere în tine. Acest articol nu îți este dedicat J .   Probabil ai auzit de sintagma “Fake it till you make it!” sau tradus în limba română “Prefă-te până reușești!”. Ceea ce vreau să îți propun este un mic exercițiu legat de această afirmație. Înainte însă să trecem efectiv la exercițiu, îți ofer o scurtă incursiune în studiile efectuate de Amy Cuddy, doctor în psihologie, profesor la Harvard și specialist în psihologie socială. Ea a studiat efectul poziției corporale asupra unor hormoni produși de corpul nostru, și anume testosteron (așa zisul hormon al puterii) și cortizol (hormonul stresului). Concluziile studiilor ei au relevat faptul că modul cum gândim și ce credem despre noi nu-i influențează doar pe ceilalți, ci și pe noi înșine. Aceste studii sunt legate de postura corpului și limbajul nonverbal. Ea a evidențiat faptul că nu doar mintea ne afectează corpul, ci și corpurile noastre ne schimbă mintea. Și acum

Mă uitam în oglindă cu ochii aspriți de privirile celor care m-au judecat, etichetat, catalogat și așezat pe un raft al inteligenței   lor primare. Lacrimi mari și grele mi se prelingeau pe față, căzând cu un sunet înfundat ca într-un templu gol. O avalanșă de sentimente contradictorii se rostogoliră spre mine, făcându-mi corpul să se contracte sub greutatea lor. După care liniște... o liniște profundă și apăsătoare; o liniște ce naște întrebări fără răspuns. Și dintr-o dată, în acea liniște, se cuibărește un gând firav, ca o lumină slabă ce încearcă să străpungă întunericul dens. Cine e acest om chircit sub greutatea propriei priviri, a propriilor gânduri, a întrebărilor nerăspunse? Și ca un ecou, ce lovește din nou și din nou munții neclintiți, întrebarea se repetă: cine... cine... cine... Răspunsul nu vine. Se lasă seara și un întuneric cald acoperă tot ceea ce lumina zilei nu reușește să descopere. Dar e o altă lumină ce străbate nevăzută întunericul. E lumina ce nu se la

Gândurile îmi aleargă prin minte de parcă ar vrea să se prindă, ar vrea să danseze, ar vrea să iasă din creier și să pună stăpânire pe totul în jur. E un haos care parcă nu poate să se așeze, să se liniștească. Încerc să mă agăț de un gând, să pescuiesc unul singur și să-mi înfig ghearele conștiinței în marginile-i tăioase. Respir adânc și închid ochii. Lacrimi fierbinți de neputință îmi țâșnesc din ochii obosiți. Și dacă... E doar începutul unui gând pe care îl pierd din nou printre fâșiile luminoase ce-mi aleargă printre neuroni. Și dacă... aș construi un gând nou în loc să încerc să prind unul ce nu se lasă prins? Și dacă... iarba ar fi mai verde și soarele mai strălucitor? Am ști să ne bucurăm mai mult de ele? Și dacă... ne-am ridica de la pământ și am zbura, oare ne-am întinde aripile și ne-am pierde în senzația de beatitudine? Și dacă... am respira mireasma florilor colorate, privind cerul senin, am putea opri chinuitorul carusel din minte? Dar haosul nu se oprește...