Dintr-o altă perspectivă

M-am trezit devreme, ca de obicei, iar după rutina obișnuită a dimineții, am mers la birou și am deschis laptop-ul. Privirea însă mi-a fost imediat furată de priveliștea răsăritului leneș de noiembrie, cu umbre alungite desenate pe coama dealului. Prin urmare mă hotătăsc brusc: îmi iau aparatul foto și ies la o plimbare. Am ales un traseu ușurel, aproape de casă, dar cu toate astea parcă azi mă mișc mai greoi decât altă dată. Motivele sunt ușor de găsit: mă doare capul, soarele puternic îmi săgetează ochii direct din față, mâinile îmi sunt înghețate pe aparatul foto și e un noroi alunecos care mă face să pășesc atentă la posibilele gropi gata să mă-nghită până la genunchi. Dar în dârzenia (a se citi încăpățânarea) mea, îmi continui drumul.

Deodată aud un lătrat puternic în depărtare. Nu îmi e frică de câini, dar de data asta, când mi-am ridicat ochii spre deal, oarecum sângele din mine a înghețat. Trei dulăi imenși alergau spre mine cutremurând pământul și lătrând cu glas răgușit ce l-am simțit în piept. Stăpâna a doi dintre ei, cel de-al treilea fiind câinele ciobanului din depărtare, striga oarecum isterică după ei. Nici vorbă să o asculte... Am evaluat situația în câteva fracțiuni de secundă: fiecare câine e de talie mai mare decât mine, deci nu am nici o șansă dacă mă atacă. Să alerg? Hahaha... cu bocancii îngreunați de noroi, pe un deal unde nu era nimic ce să mă ajute sau să mă ascundă, mi se părea o scenă imposibilă. Deci, singura variantă era să mă opresc și să îi aștept.

Mă pregăteam să îi înfrunt. Nu simțeam teamă paralizantă, ci doar o ușoară anxietate dată de faptul că nu știam ce urmează să se întâmple odată ce ajung la mine. M-am înfoiat să par mai voinică (deși statura nu mă ajută în acest sens) și cu mâna întinsă spre ei am strigat „Stai!”. Nu cunosc psihologia canină, nu știu să le interpretez limbajul corporal, dar cert este că s-au oprit. La câțiva centimetri de mine ce-i drept, înconjurându-mă și lătrând în continuare, dar nu au sărit pe mine. Atunci a fost momentul în care am simțit că am reușit să-i domin. Am respirat adânc și am întins mâna oarecum împăciuitor. Le simțeam respirația puternică pe piele și nu aveam nici o confirmare că am scăpat, dar atunci au început să dea din coadă. Vroiau să se joace cu mine. Huh... bine-bine, dar mă puteau sfâșia și din pură joacă. Așa că am dat să plec mai departe. Dar de fiecare dată când întorceam spatele, câinii începeau să latre din nou. Am pornit deci cu spatele, păstrând contactul vizual cu ei. Între timp, stăpâna a ajuns mai aproape de grupul nostru fericit și a reușit într-un final să îndepărteze câinii de lângă mine.

Am scăpat cu bine... Însă de ce vă împărtășesc povestea asta? Deoarece mai important a fost ce s-a întâmplat după acest scenariu. De durerea de cap am uitat complet! Mi-am ridicat privirea, am tras aer adânc în piept și tocmai datorită acestei  întâmplări am reușit să mă bucur în continuare de ziua mea și să fac fotografii ce mă-ncântă. Să mă bucur și să apreciez lucrurile în simplitatea și frumusețea lor.

Și asta m-a făcut să rămân cu întrebări nerăspunse în minte: Oare fără o situație extremă aș fi reușit să mă bucur la fel de mult de o zi frumoasă de noiembrie? Oare de ce unele lucruri le putem aprecia doar după ce vedem viața dintr-o altă perspectivă? Și, mergând și mai departe: Dacă fericirea este în natura noastră, chiar avem nevoie de nefericire pentru a o aprecia?

Enjoy & Shine!