Cu soarele în suflet

Am pornit zgribuliți prin pădurea înghețată. Era frig și un aer rece tăia prin carne parcă să ajungă până la oase. Prin minte îmi zburdau nestingherite reproșurile: de ce ai ieșit din fotoliul confortabil, unde puteai sta cu o cafea aburindă și o carte bună în brațe?  De ce trebuie să cauți frigul într-o dimineață când toți dormi liniștiți încă sub plapuma moale și caldă?

Alunec pe frunzele înghețate și după căzătură simt durerea din genunchi amplificându-mi parcă și mai mult reproșurile. Apoi mă ridic și pun aparatul la ochi... o altă lume parcă se deschide în jur. Ceața care aleargă prin pădure crează momente de claritate, aruncându-te apoi, în câteva secunde, înapoi în albul dens, greu respirabil. Pădurea înghețată e când feerică, când misterioasă, dar de o frumusețe inegalabilă. Parcă aș vrea să cuprind totul în obiectivul aparatului și simt o frustrare adâncă la gândul că nu voi reuși. Merg în ritm alert, cu ochii larg deschiși pentru a nu pierde frumusețea din jur. Fotografiez puțin, deoarece frumusețea e prea intensă pentru a putea fi înghesuită pe un card de memorie.

Degetele îmi sunt atât de înghețate și casante încât parcă la o mișcare mai bruscă urmează să mi se desprindă, unul câte unul. Din cauza vântului care suflă puternic, chiciura albă ce învelește copacii cade cu un zgomot nefiresc în liniștea adâncă. Un ac de gheață îmi intră în ochi și parcă aștept ca în secundele următoare să-mi înghețe sufletul. Mă gândesc că voi rătăci atunci în lume, cu sufletul înghețat și un văl alb pe ochi, ce mă va împiedica să mai văd vreodată frumosul. Mă scutur... din cauza frigului sau doar să scap de acest gând din mine. Și ca pentru a mă liniști că așa ceva se întâmplă doar în povești, ceața se subțiază și, dintr-o dată, soarele inundă crengile, copacii, frunzele cu ace de gheață, îmbrățișând cu raze calde pădurea înghețată.

Razele îmi mângâie ușor fața zgribulită. Recunoștința mă inundă la fel ca soarele. E singurul sentiment pe care îl pot simți... pentru că sunt aici-acum, pentru frumusețe, pentru căldură și lumină.

Ne întoarcem în liniște spre casă. Parcă orice cuvânt ar rupe vraja. Chiar dacă ceața a învelit din nou totul în jur, mergem cu soarele în suflet. L-am luat cu noi pentru totdeauna.