Un moment cu tine...

 Ce faci, suflete? Tu, copil neglijat al ființei mele... Cu ce te hrănești când te ignor și uit de tine? Cum te ridici în zbor printre mizerii și frici?

Ce faci, suflete? Fluture cu aripi îngreunate de lacrimi... Cum îți usuci straiele, când te arunc sub norii negri ai furtunilor mele?

Ce faci, suflete? Tu, iubire uitată într-o poză veche... Cu ce te încălzeșt când crivățul ignoranței trece peste tine? Cum îți faci foc, când totul în jur e noroi și rece?

Ce faci, suflete? Tu, jar ascuns în cenușa veche... Cum respiri, când te sufoc în tăcere? Cum te aprinzi, când oxigenul piere?

O mică zvâcnire, un deget mișcat timid, o căldură ușoară în inimă... sunt aici. Ține-mă de mână doar un pic. Sunt aici, ca un copil timid ce se sperie de al vieții ritm. Mă ascund când plouă cu urât și rău, mă feresc când văd mizerie și ură. Mă baricadez când rănile mă dor. Dar sunt aici.

Am nevoie să te oprești o secundă. Să respiri, să prinzi o adiere de vânt pe obraz, o rază de soare pe pleoape, un zâmbet de copil pe retină, un sunet dintr-o melodie care te pătrunde. Un moment! Atât îți cer. Un moment în care să te întorci spre tine.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Fără mască...

Imagine
A trecut aproape un an. M-am schimbat! Mult, spun unii... aproape deloc, spun eu... în esență sunt aceeași. Am schimbat doar unele lucruri. Zâmbesc mai mult și mă încrunt mai puțin. Chiar observ jocul luminilor pe cerul de la apus și simt mirosul adierii vântului de primăvară. Mă opresc cu fața la soare și cu ochii închiși las căldura să-mi mângâie obrazul. Inspir adânc aerul rece al dimineților din pădure și ascult zgomotul plăcut al agitației păsărilor. Recunosc, prefer mult mai mult singurătatea din pădure și compania copacilor față de agitația din oraș și conversațiile superficiale cu oameni nepăsători. Probabil vorbesc mai puțin, dar cu siguranță simt mai mult. Am învățat să mă accept așa cum sunt și nu mai vreau să par altcineva, altfel, pentru alții. Asta înseamnă că uneori, probabil, par mai ciudată sau că fac lucrurile altfel. Dar le fac nu pentru a ieși în evidență – nu-mi mai doresc asta de mult, ci pentru că așa simt că e mai bine. Nu mai vreau să par putern...
Citiți mai multe

Hell isn’t a bad place to be

Imagine
  Mergi pe strad ă și, din senin, viața îți dă un pumn în stomac. Te chircești de durere, rămâi fără respirație câteva secunde, ochii ți se umple de lacrimi... Dar te îndrepți așa cum poți și mergi mai departe. Și-apoi o piedică din neant. Cazi și te julești la suflet. Rămâi o secundă cu ochii ațintiți în pământ, umerii căzuți și gândurile dureroase. Dar te ridici și mergi mai departe, că doar știi că ești puternic. Când credeai că pașii îți devin mai hotărâți și înaintezi încrezător, simți un pumnal în piept. Și brusc neputința te copleșește. Îți spui că ăsta e finalul, că nu mai poți. Durerea te cutremură, îți vine să-ți smulgi mațele și să le calci în picioare pe asfalt. Cazi. Te simți plin de praf, înfrânt, fără vlagă. Nu mai vrei nimic, decât să stai întins pe jos. Gândurile roiesc ca un cârd de ciori deasupra capului tău. „Ce sens are?!”, „Doare și nu mai vreau!”,   „Voi sta aici”. Până la urmă nu e chiar așa de rău. Sunt rănit, dar mă vindec. Sunt obosit, dar mă o...
Citiți mai multe