Fără mască...

A trecut aproape un an. M-am schimbat! Mult, spun unii... aproape deloc, spun eu... în esență sunt aceeași. Am schimbat doar unele lucruri. Zâmbesc mai mult și mă încrunt mai puțin. Chiar observ jocul luminilor pe cerul de la apus și simt mirosul adierii vântului de primăvară. Mă opresc cu fața la soare și cu ochii închiși las căldura să-mi mângâie obrazul. Inspir adânc aerul rece al dimineților din pădure și ascult zgomotul plăcut al agitației păsărilor.

Recunosc, prefer mult mai mult singurătatea din pădure și compania copacilor față de agitația din oraș și conversațiile superficiale cu oameni nepăsători. Probabil vorbesc mai puțin, dar cu siguranță simt mai mult.

Am învățat să mă accept așa cum sunt și nu mai vreau să par altcineva, altfel, pentru alții. Asta înseamnă că uneori, probabil, par mai ciudată sau că fac lucrurile altfel. Dar le fac nu pentru a ieși în evidență – nu-mi mai doresc asta de mult, ci pentru că așa simt că e mai bine.

Nu mai vreau să par puternică, să am întotdeauna un răspuns și să fie cel corect. Accept că pot să fac greșeli. Știu că nu sunt perfectă și nici nu-mi mai doresc asta. Dar m-am hotărât să-mi folosesc mai mult atuurile, în detrimentul ascunderii slăbiciunilor și a încrâncenării de a-mi corecta defectele.

Apreciez un zâmbet sincer, de la oricine ar veni, dar am căpătat o tendință de respingere a negativismului. Asta nu înseamnă că reușesc să văd doar frumosul. Și sunt tristă uneori. Doar că nu mai e acea tristețe care mă răvășea și de care fugeam făcând orice apucam, doar să nu mă mai gândesc la ea. E o tristețe liniștită, calmă, pe care o iau ca pe o emoție ce încearcă să-mi spună ceva. E o tristețe pe care o trăiesc, o las să mă cuprindă, deoarece nu-mi mai este frică de ea.

A trecut aproape un an de când nu mai am un serviciu în sensul clasic. Și aproape că nu-mi mai pot imagina cum ar fi. Dacă atunci răspunsul pe care îl dădeam la orice nou vroia să intre în viața mea era “Nu am timp”, acum răspund cu “De ce nu?”. Dacă atunci făceam ce “trebuia”, acum fac ce vreau. Dacă atunci purtam o mască, acum ea a căzut… și mă poți vedea așa cum sunt: vulnerabilă, deschisă spre frumos, cu schimbări de stare pe care nu le ascund, introvertită uneori și dornică să comunic atunci când simt că am cu cine, recunoscătoare pentru tot ceea ce am, inspirată de oamenii pasionați de ceea ce fac, înfruntându-mi fricile, deoarece nu mai fug de ele… și da… râd și plâng mai mult, visez și iubesc. Și chiar dacă mai scot și port vreo mască din arhivă, în 80% din timp mă poți vedea așa cum sunt.

Este mai ușor? Nu cred…
Este mai bine? Depinde ce înțelegi prin mai bine…
Este ceea ce mi-am dorit? Nu încă, dar mă îndrept spre acel ceva. Și cu siguranță am învățat să mă bucur de fiecare etapă a călătoriei mele!
Este drumul cel bun? Este drumul pe care mi l-am ales și pe care mi-l asum! J

Iar ceea ce m-a ajutat să fac schimbarea de care aveam nevoie, să-mi găsesc răspunsurile pe care le căutam, să mă accept și să mă apreciez pentru ceea ce sunt a fost și este coaching-ul. Plus multe alte “lecții” pe care le-am învățat și le mai învăț mergând pe drumul meu.

Pentru tine care sunt lecțiile pe care vrei să le înveți? Ce te-ar ajuta? Ce ai face dacă nu ți-ar fi teamă?

Enjoy and Shine!
www.oklifecoaching.com