Oaza

Sunetul clopotului de deasupra ușii i-a însoțit pașii când a împins ușa grea din lemn masiv. Acordurile de jazz și mirosul de cărți proaspăt tipărite au purtat-o imediat în altă lume. O lume în care nu există grabă, nu există claxoane și nervi de șoferi, nu există asfalt încins și nu există termene limită. Nu există trebuie și nu există neîmplinire.

Calmul aproape transcendental era spart doar de scârțâitul podelei de lemn și foșnetul filelor de cărți întoarse. Aroma cafelei proaspăt pregătite a îndemnat-o să se așeze pe o pernă într-un colț doar al ei și să ia o carte la-ntâmplare de pe rafturile ticsite. După primele paragrafe citite era transportată pe o străduță pietruită din Spania, plimbându-și degetele pe pietrele aspre și răcoroase ale unei căsuțe vechi. Mergând de-a lungul străduțelor înguste și întortocheate, a inspirat adânc aerul sărat amestecat cu miros de lemn învechit, până ce ajunse pe nisipul fin de la malul mării.

Paginile se întorceau parcă de la sine, ea revenind doar pentru a mai sorbi o gură de cafea. Ochii i se opriră un moment la ceasul vechi de pe perete. Clopotul de deasupra ușii a sunat din nou și picioarele i s-au afundat în asfaltul topit. O lume zgomotoasă și prăfuită amestecată cu grabă și agitație a înconjurat-o din nou. Însă ea zâmbea... știa că și-a găsit oaza în care se putea refugia oricând. Era zâmbetul cuiva care tocmai s-a întors de la malul mării.

Enjoy and Shine!
Ecaterina Olaru

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un moment cu tine...

Imagine
 Ce faci, suflete? Tu, copil neglijat al ființei mele... Cu ce te hrănești când te ignor și uit de tine? Cum te ridici în zbor printre mizerii și frici? Ce faci, suflete? Fluture cu aripi îngreunate de lacrimi... Cum îți usuci straiele, când te arunc sub norii negri ai furtunilor mele? Ce faci, suflete? Tu, iubire uitată într-o poză veche... Cu ce te încălzeșt când crivățul ignoranței trece peste tine? Cum îți faci foc, când totul în jur e noroi și rece? Ce faci, suflete? Tu, jar ascuns în cenușa veche... Cum respiri, când te sufoc în tăcere? Cum te aprinzi, când oxigenul piere? O mică zvâcnire, un deget mișcat timid, o căldură ușoară în inimă... sunt aici. Ține-mă de mână doar un pic. Sunt aici, ca un copil timid ce se sperie de al vieții ritm. Mă ascund când plouă cu urât și rău, mă feresc când văd mizerie și ură. Mă baricadez când rănile mă dor. Dar sunt aici. Am nevoie să te oprești o secundă. Să respiri, să prinzi o adiere de vânt pe obraz, o rază de soare pe pleoape, un
Citiți mai multe

Când noaptea îți devine dușman

Imagine
       Afară, vântul suflă cu putere și parcă mă îmbie și mai mult să mă las cuprinsă de căldura așternuturilor. O torpeală plăcută îmi îmbrățișează corpul și îmi las mintea să alunece ușor în liniștea somnului. Mă cuibăresc în pat liniștită și adorm ușor.   Nimic nu prevestește zbuciumul nopții.      Mă trezesc brusc și nu îmi dau seama cât e ceasul. Țin ochii închiși să nu-mi zboare somnul. Încerc să adorm la loc, dar, cu cât încerc mai mult, cu atât mă simt mai agitată. Mă uit la ceas, măcar să știu dacă e suficient de dimineață pentru a mă trezi. Lumina pătrunzătoare a ceasului electronic arată ora 3:30.      E în regulă, mai pot să dorm. Însă mintea începe un carusel rapid și parcă doar cu greu reușesc să prind câte un gând răzleț din nebunia care îmi aleargă în creier. Și când e cel mai potrivit moment să te gândești la toate relele ce ți se pot întâmpla, dacă nu noaptea la ora 3?! Credite și toate motivele pentru care nu le vom putea plăti. Copilul și toate relele ce i se po
Citiți mai multe

Hell isn’t a bad place to be

Imagine
  Mergi pe strad ă și, din senin, viața îți dă un pumn în stomac. Te chircești de durere, rămâi fără respirație câteva secunde, ochii ți se umple de lacrimi... Dar te îndrepți așa cum poți și mergi mai departe. Și-apoi o piedică din neant. Cazi și te julești la suflet. Rămâi o secundă cu ochii ațintiți în pământ, umerii căzuți și gândurile dureroase. Dar te ridici și mergi mai departe, că doar știi că ești puternic. Când credeai că pașii îți devin mai hotărâți și înaintezi încrezător, simți un pumnal în piept. Și brusc neputința te copleșește. Îți spui că ăsta e finalul, că nu mai poți. Durerea te cutremură, îți vine să-ți smulgi mațele și să le calci în picioare pe asfalt. Cazi. Te simți plin de praf, înfrânt, fără vlagă. Nu mai vrei nimic, decât să stai întins pe jos. Gândurile roiesc ca un cârd de ciori deasupra capului tău. „Ce sens are?!”, „Doare și nu mai vreau!”,   „Voi sta aici”. Până la urmă nu e chiar așa de rău. Sunt rănit, dar mă vindec. Sunt obosit, dar mă odihnesc.
Citiți mai multe