Căutând perfecțiunea...

Am deschis într-o zi, din pură curiozitate, ușa sufletului meu. Am apăsat ușor pe clanță, am aruncat o privire fugitivă și am închis repede. Mi-am dat seama că îmi este teamă, teamă  de ce am să descopăr.

Căutam perfecțiunea, îmi doream să văd că, dincolo de toate aparențele, sunt totuși o ființă perfectă în adâncul meu. Și îmi era teamă că nu voi găsi asta... o teamă ce m-a oprit și m-a frânat mult timp. Preferam să nu știu, să închid ochii, decât să descopăr că nu sunt decât o pietricică oarecare, în timp ce eu vroiam să fiu diamant.

Și am trăit ani după ani ca o pietricică oarecare, sperând că poate totuși, în ignoranța mea, sunt un diamant.

Dar într-o zi mi-am luat inima în dinți și am deschis larg ușa. Am pășit cu teamă și am început să mă uit în jur. Nu am văzut nimic la început sau nu știam ce să caut, pe cine să caut. Simțeam că sunt aproape, dar eram blocată de temerile mele. Am realizat că pot să fac asta doar dacă las în urmă toate atașamentele, toate dorințele legate de diamante sau alte pietre prețioase și pășesc înainte cu încredere și curaj, cu deschidere și curiozitate.

Cu cât pășeam mai îndrăzneț, cu atât ceața se ridica mai mult și începeam să disting forme și culori, dorințe și temeri de mult îngropate. Și mergând pe acest drum pavat cu bucățele din mine, am descoperit o pietricică. M-am aplecat încet să o culeg și am așezat-o în palme. Am studiat-o pe toate părțile, am mirosit-o, am simțit-o între degete, încercând să descopăr cine sunt. Apoi am mai făcut un pas... și încă o pietricică în fața mea... și încă una... și încă una. Eram pe o plajă cu milioane de pietricele colorate...

Am respirat adânc aerul sărat al mării și am zâmbit: nu-mi mai doream să fiu diamant...de-atunci  îmi plac pietricelele mele colorate.
 
Enjoy and Shine!
www.oklifecoaching.com

 

Comentarii

  1. Anca23 septembrie 2013 la 22:35

    iuuui, deci esti o multitudine de pietricele! deci fiecare suntem o infinitate de pietricele, si diamante si rubine si granit si cuart, deodata! vaaai ce frumos!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Fără mască...

Imagine
A trecut aproape un an. M-am schimbat! Mult, spun unii... aproape deloc, spun eu... în esență sunt aceeași. Am schimbat doar unele lucruri. Zâmbesc mai mult și mă încrunt mai puțin. Chiar observ jocul luminilor pe cerul de la apus și simt mirosul adierii vântului de primăvară. Mă opresc cu fața la soare și cu ochii închiși las căldura să-mi mângâie obrazul. Inspir adânc aerul rece al dimineților din pădure și ascult zgomotul plăcut al agitației păsărilor. Recunosc, prefer mult mai mult singurătatea din pădure și compania copacilor față de agitația din oraș și conversațiile superficiale cu oameni nepăsători. Probabil vorbesc mai puțin, dar cu siguranță simt mai mult. Am învățat să mă accept așa cum sunt și nu mai vreau să par altcineva, altfel, pentru alții. Asta înseamnă că uneori, probabil, par mai ciudată sau că fac lucrurile altfel. Dar le fac nu pentru a ieși în evidență – nu-mi mai doresc asta de mult, ci pentru că așa simt că e mai bine. Nu mai vreau să par putern...
Citiți mai multe

Un moment cu tine...

Imagine
 Ce faci, suflete? Tu, copil neglijat al ființei mele... Cu ce te hrănești când te ignor și uit de tine? Cum te ridici în zbor printre mizerii și frici? Ce faci, suflete? Fluture cu aripi îngreunate de lacrimi... Cum îți usuci straiele, când te arunc sub norii negri ai furtunilor mele? Ce faci, suflete? Tu, iubire uitată într-o poză veche... Cu ce te încălzeșt când crivățul ignoranței trece peste tine? Cum îți faci foc, când totul în jur e noroi și rece? Ce faci, suflete? Tu, jar ascuns în cenușa veche... Cum respiri, când te sufoc în tăcere? Cum te aprinzi, când oxigenul piere? O mică zvâcnire, un deget mișcat timid, o căldură ușoară în inimă... sunt aici. Ține-mă de mână doar un pic. Sunt aici, ca un copil timid ce se sperie de al vieții ritm. Mă ascund când plouă cu urât și rău, mă feresc când văd mizerie și ură. Mă baricadez când rănile mă dor. Dar sunt aici. Am nevoie să te oprești o secundă. Să respiri, să prinzi o adiere de vânt pe obraz, o rază de soare pe pleoape...
Citiți mai multe

Hell isn’t a bad place to be

Imagine
  Mergi pe strad ă și, din senin, viața îți dă un pumn în stomac. Te chircești de durere, rămâi fără respirație câteva secunde, ochii ți se umple de lacrimi... Dar te îndrepți așa cum poți și mergi mai departe. Și-apoi o piedică din neant. Cazi și te julești la suflet. Rămâi o secundă cu ochii ațintiți în pământ, umerii căzuți și gândurile dureroase. Dar te ridici și mergi mai departe, că doar știi că ești puternic. Când credeai că pașii îți devin mai hotărâți și înaintezi încrezător, simți un pumnal în piept. Și brusc neputința te copleșește. Îți spui că ăsta e finalul, că nu mai poți. Durerea te cutremură, îți vine să-ți smulgi mațele și să le calci în picioare pe asfalt. Cazi. Te simți plin de praf, înfrânt, fără vlagă. Nu mai vrei nimic, decât să stai întins pe jos. Gândurile roiesc ca un cârd de ciori deasupra capului tău. „Ce sens are?!”, „Doare și nu mai vreau!”,   „Voi sta aici”. Până la urmă nu e chiar așa de rău. Sunt rănit, dar mă vindec. Sunt obosit, dar mă o...
Citiți mai multe