Enjoy and Shine

A trecut aproape un an. M-am schimbat! Mult, spun unii... aproape deloc, spun eu... în esență sunt aceeași. Am schimbat doar unele lucruri. Zâmbesc mai mult și mă încrunt mai puțin. Chiar observ jocul luminilor pe cerul de la apus și simt mirosul adierii vântului de primăvară. Mă opresc cu fața la soare și cu ochii închiși las căldura să-mi mângâie obrazul. Inspir adânc aerul rece al dimineților din pădure și ascult zgomotul plăcut al agitației păsărilor. Recunosc, prefer mult mai mult singurătatea din pădure și compania copacilor față de agitația din oraș și conversațiile superficiale cu oameni nepăsători. Probabil vorbesc mai puțin, dar cu siguranță simt mai mult. Am învățat să mă accept așa cum sunt și nu mai vreau să par altcineva, altfel, pentru alții. Asta înseamnă că uneori, probabil, par mai ciudată sau că fac lucrurile altfel. Dar le fac nu pentru a ieși în evidență – nu-mi mai doresc asta de mult, ci pentru că așa simt că e mai bine. Nu mai vreau să par putern...

Mă pregătesc de călătorie. Deschid ochii dimineața și, încă dinainte de a-mi aminti de ce, simt bucuria și nerăbdarea pe care le aveam în copilărie înainte de o aventură în necunoscut. Atunci lumea mi se părea un loc fantastic; o descopeream, o gustam, o simțeam, cădeam, plângeam , ca peste două minute să încerc din nou cu ochii încă în lacrimi, dar cu zâmbetul pe buze. Dar asta a trecut... azi sunt un adult... un om mare... care nu își permite să cadă... căderile sunt dureroase și oameni de peste tot se uită la tine, cu milă uneori, iar alteori cu atitudinea dojenitoare de “ Ți-am spus eu! ”. Uneori cineva se apleacă să-ți întindă o mână de ajutor. Vrea să te ajute să te ridici și să fii la fel ca ei, să te învețe cum se fac lucrurile aici, cum trebuie să le faci, cum ți se cere să le faci. Sunt binevoitori, doar că tu nu vrei asta! Dar dacă azi, doar azi, plec în această călătorie fără să-mi pese de greșeli, de căderi, de ce cred cei care insistă să mă dojenească… Dacă ...

Te rog să nu citești asta dacă debordezi de încredere în tine. Acest articol nu îți este dedicat J .   Probabil ai auzit de sintagma “Fake it till you make it!” sau tradus în limba română “Prefă-te până reușești!”. Ceea ce vreau să îți propun este un mic exercițiu legat de această afirmație. Înainte însă să trecem efectiv la exercițiu, îți ofer o scurtă incursiune în studiile efectuate de Amy Cuddy, doctor în psihologie, profesor la Harvard și specialist în psihologie socială. Ea a studiat efectul poziției corporale asupra unor hormoni produși de corpul nostru, și anume testosteron (așa zisul hormon al puterii) și cortizol (hormonul stresului). Concluziile studiilor ei au relevat faptul că modul cum gândim și ce credem despre noi nu-i influențează doar pe ceilalți, ci și pe noi înșine. Aceste studii sunt legate de postura corpului și limbajul nonverbal. Ea a evidențiat faptul că nu doar mintea ne afectează corpul, ci și corpurile noastre ne schimbă mintea. Și ...

Mă uitam în oglindă cu ochii aspriți de privirile celor care m-au judecat, etichetat, catalogat și așezat pe un raft al inteligenței   lor primare. Lacrimi mari și grele mi se prelingeau pe față, căzând cu un sunet înfundat ca într-un templu gol. O avalanșă de sentimente contradictorii se rostogoliră spre mine, făcându-mi corpul să se contracte sub greutatea lor. După care liniște... o liniște profundă și apăsătoare; o liniște ce naște întrebări fără răspuns. Și dintr-o dată, în acea liniște, se cuibărește un gând firav, ca o lumină slabă ce încearcă să străpungă întunericul dens. Cine e acest om chircit sub greutatea propriei priviri, a propriilor gânduri, a întrebărilor nerăspunse? Și ca un ecou, ce lovește din nou și din nou munții neclintiți, întrebarea se repetă: cine... cine... cine... Răspunsul nu vine. Se lasă seara și un întuneric cald acoperă tot ceea ce lumina zilei nu reușește să descopere. Dar e o altă lumină ce străbate nevăzută întunericul. E lumina ce nu s...

Gândurile îmi aleargă prin minte de parcă ar vrea să se prindă, ar vrea să danseze, ar vrea să iasă din creier și să pună stăpânire pe totul în jur. E un haos care parcă nu poate să se așeze, să se liniștească. Încerc să mă agăț de un gând, să pescuiesc unul singur și să-mi înfig ghearele conștiinței în marginile-i tăioase. Respir adânc și închid ochii. Lacrimi fierbinți de neputință îmi țâșnesc din ochii obosiți. Și dacă... E doar începutul unui gând pe care îl pierd din nou printre fâșiile luminoase ce-mi aleargă printre neuroni. Și dacă... aș construi un gând nou în loc să încerc să prind unul ce nu se lasă prins? Și dacă... iarba ar fi mai verde și soarele mai strălucitor? Am ști să ne bucurăm mai mult de ele? Și dacă... ne-am ridica de la pământ și am zbura, oare ne-am întinde aripile și ne-am pierde în senzația de beatitudine? Și dacă... am respira mireasma florilor colorate, privind cerul senin, am putea opri chinuitorul carusel din minte? Dar haosul nu se oprește......

M-am aricit! Adică îmi ridic țepii și devin irascibilă la toate îndemnurile, propagandele și lozincile circulate în preajma Crăciunului pentru protejarea brazilor. Dar sa începem cu începutul... Crăciunul e sărbătoarea mea preferată. Îmi place agitația de dinainte de a ne liniști, îmi plac luminițele colorate ce străbat cenușiul zilelor prea scurte, ador nerăbdarea copiilor și dorința lor de scrie cele mai frumoase scrisori Moșului, îmi place iarna care parcă se încălzește din dorința noastră de a fi mai buni. Și cel mai mult îmi place atmosfera feerică din casă, cu toate lucrurile la locul lor (ceea ce nu se întâmplă în restul timpului J ), cu lumânări discrete ascunse pe polițe și parfumul bradului amestecat cu mirosul de portocale. Da! Îmi place bradul NATURAL și nu pot să-mi imaginez Crăciunul cu un brad din plastic în casă.   Și acum... valul de nemulțumiri, huliri și proteste din partea ecologiștilor, a iubitorilor de natură, a celor care trebuie neapărat să f...

Vreau să te invit pe planeta mea. Da, ai auzit bine, am o planetă. O planetă doar pentru mine, pe care am creat-o așa cum îmi place mie. Și nu, nu am luat-o razna și nici nu sunt drogată. Chiar zâmbesc, gândindu-mă la fețele pe care tocmai le faci citind asta. Deci... ai două variante în acest moment: 1.        Te oprești acum din citit, gândindu-te că sunt doar o altă nebună care ar trebui legată și izolată de societatea normală și sănătoasă. sau: 2.        Citești mai departe, mânat poate de curiozitate, poate de o dorință ascunsă de a găsi ceva frumos, poate din dorința de afla ceva nou. Mai ești? Ok. Și acum, indiferent de motivul pentru care mai citești, te invit să vezi planeta mea. Te rog doar un singur lucru, înainte de a urca în rachetă cu mine. Te rog să nu judeci, să nu mă judeci. Nu pentru că m-ar putea deranja pe mine. Sincer, nu mă prea interesează dacă și cum sunt judecată. Dar aerul pe planeta...